În ultima vreme am avut revigoranta ocazie să întâlnesc cursanți care nu au avut primul contact cu limba engleza ca limbă străină, ci cu limba germana. Este drăguț să observ că ambele categorii se confruntă cu aceleași probleme, doar că din sensuri opuse. Aceiași false friends nasc aceleași confuzii:

De obicei, cursanții care învață germana cu mine îmi vorbesc la superlativ despre virtuțile limbii engleze în comparație cu complexitatea elaborată a limbii germane. Într-adevăr, engleza lasă impresia unei flexibilități maxime. Substantivele arată identic cu verbele și invers, iar verbele, nu doar că se conjugă la fel, ci au forme identice cu infinitivul pentru prezent, indiferent de persoană sau număr – mă rog, cu excepția persoanei a III-a singular, care se dovedește a fi o provocare tenace, poate tocmai pentru că este singura excepție. Dimpotrivă, paradoxal, cursanții rețin mai bine cele patru terminații diferite ale conjugării germane decât unica excepție a limbii engleze.

După cum am arătat în postarea de debut pe tema topicii propoziției germane – LINK: În limba germană, S+P=Love – orice propoziție recompune o scenă de teatru în miniatură, în jurul unei acțiuni unice în care sunt reprezentate unic toate celelalte elemente: subiectul și complementele (informațiile cu privire la ținta vizată de acțiune, locul, timpul, modul, cauza etc). Atât din punct de vedere real cât și gramatical, toate aceste elemente, cu notabila excepție a predicatului, sunt concrete și materiale sau pot fi reprezentate într-un mod concret. Pe scena unei piese de teatru avem în permanență actorii și decorurile. O propoziție este un instantaneu, un cadru al unei asemenea piese de teatru. Singura parte pe care nu o putem captura este tocmai acțiunea – putem deduce din postura și așezarea relativă a elementelor scenei ce se întâmplă, dar nu putem reprezenta în niciun fel acțiunea – acea parte pe care o exprimă predicatul propoziției. Această analogie ne conduce la un model fundamental al propoziției prin care două elemente principale concrete interacționează prin mijlocirea unei acțiuni imateriale.

Modelul de bază al propoziției: o interacțiune intermediată de predicat între două elemente.

Observăm că poziția obligatoriu centrală a predicatului (unda de energie care intermediază interacțiunea) dă și regula poziției a doua , poziție rezervată predicatului.

Din perspectiva predicatului propoziției, orice alt element, subiect sau complement, trebuie în mod necesar să adopte forma unui substantiv.

Această distincție fundamentală între acțiunea reprezentată de predicat, imaterială, de o parte, și actori și decoruri concrete de cealaltă parte, este codificată gramatical în limba germană. Din perspectiva predicatului propoziției (centrală), orice alt element, subiect sau complement, trebuie în mod necesar să adopte forma unui substantiv, chiar și atunci când este vorba de alte acțiuni.

Există două forme substantivale pe care le poate îmbrăca un verb, care derivă la rândul lor din relația fundamentală a gramaticii dată de relația orientată subiect → obiect (sau complement direct), S → E (E – ger. Ergänzung, complement)

Fundamentul gramaticii: relația unidirecțională subiect – complement direct.

În legătură cu subiectul, cazul nominativ, adică purtătorul de nume, avem infinitivul – nimic altceva decât numele unei acțiuni.

În legătură cu complementul (direct), adică ținta acțiunii, avem participiul perfect – rezultatul acțiunii.

Deoarece infinitivul exprimă acțiuni potențiale, nici în desfășurare și cu atât mai puțin împlinite, un verb la infinitiv nu atrage un subiect și funcționează strict cu verbele modale, care, la rândul lor, exprimă posibilități, necesități, aspirații – tot ceea ce nu este încă împlinit, și cu werden (rom. a deveni), ca verb auxiliar al viitorului.

Sunt destul de facile situațiile simple în care avem o relație 1:1 între cele trei elemente expuse mai sus:

În situațiile mai complexe, dezvoltarea părții drepte se va face conform regulii de compunere a substantivelor, pe care o vom numi T.T.L. („To The Left”), sau Regula lui Beyoncé :

Verbele modale sau verbele auxiliare vor forma cuplul indisolubil S+P (subiect + predicat) iar E-ul (Ergänzung, complement) va adopta forma unui substantiv compus al cărei bază este un alt verb la infinitiv.

Compunerea substantivelor, atât în limba germană, cât și în limba engleză, se face deci prin precedarea cuvântului care indică o categorie (de ex. scaun, ger. r Stuhl) cu un cuvânt care indică subcategoria (de ex. birou, s Büro), rezultând r Büro·stuhl, invers față de limba română, unde nu există compunere, ci legarea subcategoriei de categorie prin prepoziție ( de ): scaun de birou.

Așadar, dezvoltând exemplele de mai sus și vrând să spunem că Andreas poate înota bine, trebuie să ținem cont de structura fundamentală a propoziției și să separăm elementele.

Dacă, spre exemplu, dorim să spunem că Andreas știe juca bine șah, în germană tot de verbul modal können ne vom folosi și vom aplica consecvent regula ToTheLeft, ținând cont de un aspect care lipsește în limba română: a juca șah este tratat ca un întreg în limba germană, ca numele unei activități de sine stătătoare, Schach spielen, căreia ca întreg i se aplică în stânga, aidoma unui operator, adverbul gut:

gut ( Schach spielen )
←

Această ordine nu poate fi obținută prin simpla inversare a sensului în care parcurgem structura din limba română:

(a) juca bine șah
spielen gut Schach
←
Schach gut ( spielen )
! TOPICĂ NEFIREASCĂ ÎN LIMBA GERMANĂ !

Așadar, având structura corectă a infinitivului părții drepte (green box), putem deriva simplu structura corectă a participiului:

gut ( Schach spielen )
⇓
gut ( Schach gespielt )

Iată, așadar, motivul logic și consecvent pentru care verbele stau la final în propoziția germană. Este adevărat că sunt la origine verbe, dar în formă nominală (substantivală), cu consistența unui obiect. Infinitivul și participiul nu flectează pentru a intra în acord cu persoana și numărul subiectului. Având o formă nominală, li se aplică regulile de compunere a substantivelor atunci când alcătuiesc structuri dezvoltate. O particularitate în plus față de limba română este că anumite combinații sunt consacrate, ca nume compuse de activități: Schach spielen, Rad fahren, Zeitung lesen, Musik hören ș.a. Aici, adverbele se aplică întregii structuri, nu doar părții verbale, așa cum se întâmplă în limba română. Dar, despre natura acestor lucruri, mai multe într-o postare viitoare.

O importantă provocare a limbii germane chiar și pentru vorbitorii avansați este construirea propozițiilor și frazelor. Am acceptat de complezență ideea că “în limba germană verbul stă la final”, dar mintea și gura refuză de multe ori să se conformeze acestei reguli ciudate și neînțelese. Dacă te numeri printre cei neconvinși, acest prim articol, dintr-o serie dedicată motivului pentru care lucrurile stau așa, este pentru tine și întru gloria limbii germane.

Propoziția este o scenă minusculă într-o arenă cosmică vastă.

Parafrazând celebrul citat al omului de știință Carl Sagan cu privire la Pământ, văzut de la 6 miliarde de kilometri ca un pixel luminos suspendat într-o rază de lumină, voi evidenția câteva dintre caracteristicile construcției pe care o numim propoziție.

Orice propoziție recompune o scenă cu corespondent în realitate, aidoma unei scene de teatru. Scena este organizată în jurul unei acțiuni în care sunt implicați un protagonist și un antagonist într-un cadru de circumstanțe (spectator, spațiu, timp etc.)

Scena propoziției și cele trei roluri. Subiectul „trage” cu verbe-proiectil asupra țintelor sale.

Pentru a avea o propoziție este obligatoriu să avem o acțiune (verbul predicativ – P) și în mod necesar un protagonist sau performer (subiectul – S) care să manifeste această acțiune. Legătura celor doi (S+P) este sacrosanctă, un adevărat mariaj indestructibil. În limba germană, subiectul este întotdeauna exprimat, în mod normal pe poziția întâi, în prim-plan.

De multe ori însă, acțiunea subiectului produce efecte în lumea exterioară asupra unui antagonist (complement direct) sau în legătură cu o circumstanță exterioară, astfel că avem următoarea schemă fundamentală pe care putem construi propoziții valide:

E – ger. Ergänzung reprezintă complementul. Complementul (E) și subiectul (S) stau în mod normal de o parte și de cealaltă a predicatului (P), a acțiunii, fiind admisibilă și următoarea schemă, în interiorului cuplului S+P având loc o inversiune care conservă poziția a doua pentru verbul predicativ.

Notă: Aceasta ordine este mai neobișnuită. Pentru a evita confuzia potrivit căreia înghețata este cea care mănâncă, limba română dedublează cuvântul înghețată cu pronumele personal corespunzător, indicând astfel sensul acțiunii dinspre copil asupra înghețatei. În limba germană nu avem un semn exterior, altul decât modularea ritmului propoziției și bunul simț. De obicei, în limba germană prim planul propoziției este ocupat de alt complement decât cel direct.

Poziția întâi este așadar poziția prim planului. Verbul predicativ poate ocupa această poziție numai în propoziția interogativă la care se răspunde cu da sau nu, însăși acțiunea fiind cea pusă sub semnul întrebării:

Altfel, poziția întâi în propoziția interogativă este rezervată cuvintelor interogative cu W, corespondente ale wh-words ale limbii engleze.

Acestea sunt schemele de construcție a propozițiilor în limba germană. La acest nivel bazic (protagonist-acțiune-antagonist) am putut remarca o corespondență perfectă cu limba română, atât la propoziția afirmativă cât și la cea interogativă. Însă lucrurile urmează să se nuanțeze și să contrasteze puternic începând cu episodul următor, pe care îl vom putea înțelege abia dacă vom ține cont de câteva principii care se ascund în spatele schemelor elaborate mai sus:

I. Principiul unicei reprezentări
Orice propoziție narează o singură acțiune cu un singur protagonist, iar dacă există, un singur antagonist.

II. Regula poziției întâi – prim planul
Prima poziție este prim planul scenei pe care o recreează propoziția. Este ocupată de orice element pe care dorim să-l evidențiem în comunicare.

III. Regula poziției a doua
A doua poziție, între protagonist (S) și antagonist (E), despărțindu-i, este rezervată acțiunii (deci verbului predicativ).

Unul dintre primele momente care-i lasă descumpăniți pe mulți studenți începători este chiar modul în care spunem ora în limba germană. Auzul unui „fünf vor halb sechs„, adică „cinci douăzecișicini„, dacă nu îi convinge definitiv de ciudățenia germanilor, cel puțin îi face să-i suspecteze puternic de gândire alambicată, nepământeană. „Adică nemții chiar spun cinci jumate fără cinci  ??” Răspunsul este undeva între da și nu. Evident că și nemții, ca toți oamenii, au intenționat să-și facă viața mai ușoară și nicidecum mai grea prin felul în care spun ora. Însă, pentru a putea aprecia această ușurință, ca vorbitori de limba română trebuie mai întâi să înțelegem pas cu pas câteva aspecte.

La germani, jumătatea orei are aceeași greutate ca și ora întreagă.

Jumătatea orei

Linia mediană a ceasului între ora 12 și ora 6 definește jumătatea orei. Cuvântul german pentru jumătate este die Hälfte, iar ceea ce este important de observat este că germanii nu folosesc acest cuvânt pentru a spune timpul, ci halb (vezi half  în limba engleză). halb nu este un substantiv, ci un adverb pe care îl putem traduce aproximativ pe jumătate.

Să ne închipuim acum că avem un set de 12 păhărele numerotate de la 1 la 12 în care turnăm ceva bun din jumătate în jumătate de oră, astfel încât la fiecare oră fixă umplem păhărelul inscripționat cu ora corespunzătoare. Dacă am umplut deja, spre exemplu, păhărelele numerotate cu 10, 11 și 12, la ora 12:30 vom umple până la jumătate păhărelul inscripționat cu numărul 1, ca în figură:

Neamțul se va uita la paharul cu numărul 1, îl va vedea pe jumătate umplut și va spune halb eins, un fel de jumate-unu.

De la 1 la 12 din jumătate în jumătate de oră

La germani, jumătatea orei are aceeași greutate ca și ora întreagă, iar jumătatea orei este un reper la fel de fix ca și ora întreagă. Orele se succed astfel: ora 10, jumate-11, ora 11, jumate-12, ora 12, jumate-1 etc.

Apropiindu-ne de aceste puncte de reper folosim cuvântul vor (ante, înainte de), depărtându-ne folosim cuvântul nach (post, după), pentru a indica la ce distanță suntem de ele, apropiindu-ne și apoi depărtându-ne, după modelul:

[minute] vor [ora_următoare] [minute] nach [ora_curentă]
sau
[minute] vor/nach [jumătate_din_ora_următoare]

Sferturile vor și nach

Orele 9 și 3 împart împreună cu orele 12 și 6 cadranul ceasului în patru părți egale. O astfel de parte o numim în limba română sfert, o corupere a cuvântului slav cetvrutu, la rândul său bazat pe cetire, înrudit cu latinescul quattuor, din care patru în limba română. Și în limba germană sfertul se bazează pe cuvântul patru – vier → das Viertel. Doar două din cele patru sferturi sunt de interes, cele prin raportare la ora întreagă, punctul orei 12. Avem astfel conform celor de mai sus următoarele două situații:

Vor, nach și numere mici

Principalele caracteristici ale orei spuse colocvial sunt ușurința. rapiditatea și utilizarea unor numere cât mai mici pentru a indica minutele. Aceasta înseamnă că nu vom depăși cifra 20. Practica ne arată că vor (ante) și nach (post) se distribuie astfel pe cadranul ceasului în vorbire:

De jur împrejurul ceasului cu prepoziția um

Pentru a indica ora în legătură cu un eveniment, ne folosim de prepoziția um care denotă mișcarea circulară – am traduce-o în limba română în jur de, în jurul. Asocierea formei rotunde, a ocolului, în legătură cu ora se întâlnește și în alte culturi. Astfel, putem considera următorul model de dialog:

A: Wann beginnt der Film?
B: Um Viertel vor acht. (19:45)

Pentru a întreba ora, avem două posibilități distincte:

1. Wie viel Uhr ist es ?, Cât este ceasul ?
2. Wie spät ist es ?, mot-a-mot How late is it ?

Astfel, pentru a afla ora de desfășurare a unui eveniment, putem de asemenea utiliza și întrebarea

Um wie viel Uhr beginnt der Film?

În cazuri de urgență putem apela oricând la ora oficială

Altfel cunoscută ca military time, ora în acest format se bazează pe 24 de intervale de câte 60 de minute. Notația textuală a acestui mod de a reda ora exactă în limba germană este spre exemplu:

15:23 Uhr
[ore]:[minute] [cuvântul rezervat „Uhr”, un fel de o’clock]

Notația se traduce în vorbire astfel:

fünfzehn Uhr dreiundzwanzig

A se observa că unitatea de măsură – Uhr – este notată după cifre dar citită după oră, aidoma modului de notare și citire a prețurilor în limba germană:

9⁹⁹ €
neun Euro neunundneunzig

față de:

0⁹⁹ €
neunundneunzig Cent

Germanilor le place să știe pe ce contează, adică nu se complică în vorbire cu virgule sau cu cifra 0. Intercalarea unității de măsură între măsura întreagă (Euro, Uhr) și subdiviziuni marchează suficient poziția virgulei. Cifra 0 nu este luată în considerare și nu este rostită niciodată:

10⁰⁵ €
zehn Euro fünf
( a nu se confunda deci cu zece virgulă cinci euro )

10:05 Uhr
zehn Uhr fünf

Acest tip de pragmatism german se traduce bineînțeles și în modul colocvial de redare a orei pe ceas.

În rezumat, pentru a spune cu succes ora în stil colocvial ținem cont de următoarele câteva principii:

1. Doar numere naturale, cât mai mici posibil
2. În general o abordare aproximativă, folosindu-ne de repere vizuale evidente pe cadranul ceasului. Aceste puncte de reper sunt două principale – ora întreagă (ora 12) și jumătatea (ora 6) – și două secundare – sfertul-fără (ora 9) și sfertul-și (ora 3)
3. În preajma reperelor principale (12 și 6), apropiindu-ne de ele vom folosi cuvântul vor , depărtându-ne vom folosi cuvântul nach , ținând cont de principiul utilizării numerelor cât mai mici (până în 20).

Diferența o face în limba germană tratamentul jumătății de oră care, pentru germani, are aceeași pondere ca și ora fixă.

Astăzi se împlinesc 139 de ani de la nașterea lui Albert Einstein în orașul Ulm, în Germania, și mai bine de un secol de la publicarea Teoriei Relativității în limba germană, limba maternă a lui Einstein. În ciuda exilului său voluntar în S.U.A., afiliația culturală germană a lui Einstein trebuie evidențiată, el fiind la fel de cunoscut pentru părul său genial ca și pentru puternicul și incorigibilul accent german.
Contribuția științifică epocală a lui Einstein invită la a discuta o altfel de teorie a relativității, și anume Relativitatea Lingvistică. Subiect de dispută între specialiști situați pe poziții antagonice, ipoteza relativității lingvistice avansează ideea că limbajul determină în varii măsuri gândirea, mai precis, că unele gânduri nu ne pot trece prin minte decât într-o limbă anume, pe când ele ne rămân inaccesibile sau aproape inaccesibile în limitele simbolurilor altei limbi. Filosoful german Wilhelm von Humboldt, patronul universității cu același nume din Berlin și unul din promotorii ideii de relativitate lingvistică, afirma:

Diversitatea limbilor nu este o diversitate a semnelor și sunetelor, ci o diversitate a concepțiilor despre lume.

Indiferent dacă studiile vor confirma sau infirma teoria relativității lingvistice, în mod cert limbile omenirii reprezintă în esență tot atâtea modele ale realității. La o analiză atentă, limba dezvăluie principalele supoziții și adevăruri empirice despre lume, acumulate de-a lungul sutelor de generații de vorbitorii ei și validate de succesul lor pragmatic.

Limba germană este eminamente o limbă care acordă o grijă deosebită cinematicii, gramatica limbii germane putând fi cu ușurință descrisă în limbajul fizicii. Distingem strict între origine, poziție și orientare prin specificitatea întrebărilor care investighează aceste detalii: Woher? (rom. De unde?), Wo? (Unde?) și Wohin? (Încotro?). Latent în structura ei fundamentală, limba germană codifică noțiunile de inerție și mișcare orientată – vectorială.

Am identificat patru vectori principali ai limbii germane, cărora le-am dat nume evocatoare pentru modul lor de manifestare:

1. Angriffsvektor – Vectorul ofensiv
2. Verlagerungsvektor – Vectorul relocator
3. Ruhevektor – Vectorul nul
4. Fließband- oder Besenstielvektor – Vectorul conveior sau coadă de mătură

1. Vectorul ofensiv (Angriffsvektor) N → A

Este vectorul fundamental al gramaticii. Originea sa este codificată de cazul Nominativ iar vârful său este invariabil codificat de cazul Acuzativ. Dă sensul acțiunii în propoziție, de la subiect asupra unui complement direct, adică o ființă, un obiect, lucru sau loc asupra cărora subiectul acționează nemijlocit.
În legătură intimă cu acest vector stau cele două participii, participiul prezent (gerunziu) – volatil, și participiul perfect – fix. Cele două participii intră în compoziția perfectului compus, a diatezei pasive și a altor structuri specifice limbii germane.

Verbele caracterizate de un vector N → A cu complement direct formează fără excepție perfectul compus cu haben.

Astfel, partea activă (subiectul) se corelează cu gerunziul, partea pasivă (complementul direct) cu participiul trecut.

Exemplu:

Cu alte cuvinte, filmul captivează, este deci capitvant. Noi suntem captivați.

Diateza pasivă:

Der Mann trinkt Bier.
Das Bier ist (noch nicht) getrunken, das Bier wird noch getrunken.

Bărbatul bea bere.
Berea încă nu este pe deplin băută (diateza pasivă de stare), câtă vreme bărbatul bea. Berea devine băută. (diateza pasivă de proces)

Der Mann ist trinkend, er ist ein trinkender Mann. (Bărbat bând bere).
Partea activă este bărbatul bând, berea este partea pasivă, băută.

2. Vectorul relocator (Verlagerungsvektor), D → A

Ca și vectorul ofensiv (Angriffsvektor), vectorul relocator este în legătură cu un set restrâns de acțiuni ale subiectului asupra altor ființe, obiecte sau lucruri, pe care le mută dintr-un loc în altul. Vectorul relocator se construiește între locul de origine (codificat prin Dativ, exprimat sau omis) și destinație (codificată prin Acuzativ), specificând relațiile spațiale cu ajutorul unor prepoziții, la rândul lor de patru tipuri:

1. Strict origine (Woher?) – aus (rom. din), ab (rom. începând de la), seit (rom. de temp.), von (rom. de la). Sunt prepoziții care specifică origini prin excelență și cer fără echivoc Dativul.
2. Strict locație (Wo?) – bei. Prepoziția bei (rom. la) exprimă doar prezența în orbita spațială sau temporală a unei ființe, lucru sau activități. Ideea de orbită induce utilizarea acestei prepoziții circumstanțial. Exemple:
   Bei Regen nehme ich einen Schirm mit. – Pe ploaie iau o umbrelă cu mine.
   Er joggt und hört dabei Musik. – El ascultă muzică (acțiune secundară) în timp ce aleargă (acțiune principală)
3. Locație-destinație (Wo? Wohin?) – an, neben, zwischen, in, unter, auf, über, hinter, vor.
   Sunt prepoziții bicazuale, cer Dativul, dacă exprimă locații fixe, sau Acuzativul, dacă exprimă destinații. Exemple:
   Der Mann legt den Teppich auf den Boden. Der Teppich liegt auf dem Boden.
   Der Mann stellt den Tisch aud den Teppich. Der Tisch steht auf dem Teppich.
   Der Mann hängt eine Lampe über den Tisch. Die Lampe hängt über dem Tisch.
   Die Frau setzt sich an den Tisch. Die Frau sitzt am Tisch.
4. Destinație-orientare-tranzit – bis, für, gegen, durch, ohne, um
   Prepoziții care cer fără echivoc acuzativul, reprezentând vârfuri de vectori (für, gegen, durch) sau, în cazul lui um, mișcarea circulară.

Prepozițiile cu Dativul, zu și nach, necesită un tratament aparte, într-o postare viitoare.

3. Vectorul nul (Ruhevektor) |N → A| = 0

Uneori nu există o acțiune netă a subiectului orientată spre exterior. Subiectul este ocupat cu acțiuni fără efecte asupra altor ființe, obiecte, lucruri etc. a dormi, a veghea, a aștepta ș.a. sunt asimilate mai degrabă unor stări. Percepțiile pot diferi și chiar diferă între limba germană și limba română. Spre exemplu, ceea ce este perfect corect în limba română,

Studentul așteaptă autobusul.

este nepermis în limba germană. Un verb caracterizat de vectorul nul (intranzitiv, deci) trebuie să se servească de prepoziții sau de prefixe tranzitivizante pentru a putea produce efecte:

Der Student wartet auf den Bus.
Der Student er|wartet den Bus. (deși prefixul modifică semantic noțiunea de așteptare)

Verbele caracterizate de un vector nul formează perfectul compus cu haben.

4. Vectorul conveior N →

Un vectorul al acțiunii poate să nu fie nul și totuși să nu vizeze nicio altă ființă sau lucru, ci transpune subiectul dintr-o stare în alta, dintr-o situație în alta sau dintr-un loc în altul. Subiectul este perceput ca participant pasiv la acțiune, nicidecum ca gestionar.

Verbele caracterizate de un vector N → se formează perfectul compus cu verbul auxiliar sein.

Să contemplăm în paralel următoarele situații.

La finalul acestora vom putea face următoarele constatări:

Notăm absența unui agent aparent care să provoace căderea mărului, spre deosebire de cazul bărbatului care aduce berea în starea de a fi băută (consumată). Mărul însuși cade, iar căderea este un fenomen. Mărul e protagonist fără a-și provoca în vreun fel căderea. Observăm deci că acest tip de acțiune, unde lipsește un agent cauzator, formează perfectul cu sein, suprapunându-se cu pasivul de stare, exprimat în cazul berii (Berea este băută. Bărbatul a băut-o. – Mărul este căzut. Nimic și nimeni nu a căzut mărul, adică nu l-a făcut să cadă).

Relativitatea mișcării în limba germană

Mișcarea în limba germană poate fi locală, neorientată, codificată prin cazul Dativ, sau orientată, vârful vectorului de deplasare fiind codificat prin acuzativ.

Exemplu:

Der Mann geht auf der Straße. – Bărbatul merge pe stradă.

Der Mann geht auf →die Straße. – Bărbatul iese în stradă.

Avem nevoie de adjective pentru a putea zugrăvi în culori atunci când descriem lumea din jur în cuvinte. Dar cum putem integra corect adjectivele limbii germane în vorbire? Despre declinarea adjectivelor, un alt aspect spinos strâns legat de der–die–das, s-a scris și se va mai scrie probabil foarte mult, însă uneori o imagine poate face cât o mie de cuvinte. Mai jos vei găsi dintr-o privire cheia problemei și vei reuși cu puțin exercițiu să ”colorezi” corect, nemaiieșind din contururile limbii germane.

Ce înseamnă declinare?

Declinarea adjectivelor este procedeul prin care se creează acord sau armonie între adjective și substantive în ce privește numărul (singular sau plural), genul gramatical (masculin, neutru, feminin) și cazul (nominativ, acuzativ, dativ). În limba germană, semnele care poartă acest tip de informație sunt cuprinse în matricea redată mai sus cu ■ roșu – este matricea după care se transmută der–die–das la diferitele cazuri.

Despre der-die-das în dativ și acuzativ

Despre cum să te orientezi în der-die-das

În limba română adjectivul se acordă în orice situație în gen, număr și caz cu substantivul pe care îl descriu (determină), dar în limba germană acordul se face doar dacă adjectivul însoțește substantivul. Regula de alipire a adjectivului de substantivele limbii germane este regula sintactică universală a limbii germane:

Cuvintele care descriu sau determină se așează mereu în stânga, anterior cuvintelor pe care le descriu sau determină.

Recunoaștem procedeul de mai sus în următoarele situații:

• Compunerea substantivelor
• Compunerea verbelor și dezvoltarea cu complemente a unui verb de bază – cheia construcției corecte a unei propoziții în limba germană
• Articularea, negația, poziționarea adverbelor și adjectivelor mereu în stânga, anterior cuvintelor pe care le determină

Așadar, atunci când utilizăm adjective, le așezăm în scris sau le rostim înaintea cuvintelor pe care le descriu. Revenind la particularitatea der–die–das-ului german, trebuie să reținem că semnele |r |s |e însoțesc substantivele de la naștere sau adopția lor în limbă. Omisiunea lor, atunci când se face, dă un aspect generic (de generalitate) vorbirii – înseamnă că vorbim despre categorie, nu despre un exemplar anume al acelei categorii. Deîndată ce substantivul este precedat de un articol – al cărui rol este să evidențieze un exemplar particular al categoriei generale – sau de un adjectiv, care de asemenea are rolul de a evidenția printr-o însușire anume un exemplar al categoriei generale, aceste semne |r |s |e (sau corespondentele lor în cazurile acuzativ sau dativ) se manifestă vizibil.

Adjectivul precede substantivul german în două moduri

• În absența unui articol (declinarea de tip stark)
  În acest caz adjectivul se alipește chiar de semnul care indică genul, numărul și cazul substantivului precedat (unul din simbolurile matricei roșii ■ din imagine) și putem considera că joacă rolul unui articol (determinant).
• În prezența unui articol (declinarea de tip schwach)
  În acest caz, articolul se alipește cu prioritate de semnul care indică genul, numărul și cazul substantivului precedat.
  Adjectivul ocupă singurul loc care îi permite să preceadă substantivul și anume, între articolul atașat de semn și substantiv. În acest caz adjectivul nu se alipește nemijlocit de substantiv, ci primește unul din semnele |e sau |n, conform matricelor ■ roșie și ■ verde suprapuse (revezi imaginea de mai sus).

Articolul nehotărât – ein

ein nu este altceva decât binecunoscutul numeral eins, care îl pierde pe |s oridecâteori precede un alt cuvânt, tot astfel cum în limba română unu îl pierde pe |u.

eins → ein· Mann

unu → un· bărbat

Atenție: Spre deosebire de limba română, numeralele limbii germane nu se acordă în gen, număr și caz cu substantivele!

Acest aspect este esențial pentru a declina corect adejectivul precedat de articolul nehotărât ein sau de articolele posesive, în a căror componență intră ein, atunci când însoțesc substantive de gen masculin sau neutru la nominativ-singular și substantive de gen neutru, acuzativ-singular.

• La nominativ singular, masculin și neutru: ein și derivatele sale (negative și posesive) se comportă ca un simplu numeral, fără a atrage semnele care indică genul, numărul și cazul (matricea roșie ■). Adjectivul se combină cu aceste semne, deci avem declinare stark.
• La acuzativ singular, neutru: ein și derivatele sale (negative și posesive) se comportă ca un simplu numeral, fără a atrage semnele care indică genul, numărul și cazul (matricea roșie ■). Adjectivul se combină cu aceste semne, deci avem declinare stark.
• La plural, ein nu poate fi folosit (din motive evidente – înseamnă unu), dar kein (compus cu ajutorul lui ein) se comportă la plural ca un articol și atrage semnul de plural |e. Articolele posesive la plural au cuvinte dedicate (pers. I – unser, pers. II – euer, pers. III – ihr), care la rândul lor atrag semnul de plural |e. De remarcat că articolul posesiv de plural al persoanei a III-a este identic cu cel de singular feminin care, la fel, atrage semnul |e. (Femininul singular este pluralul tratat ca entitate!) La plural avem deci declinare schwach pentru adjective.
• În afara situațiilor descrise mai sus, ein și derivatele atrag obligatoriu semnele roșii (marcarea acuzativului cu |n este obligatorie pentru masculin iar marcarea dativului cu |m este obligatorie atât pentru masculin cât și neutru, iar dativul feminin se marchează cu |r, dativul plural cu |n, și vom avea deci declinarea schwach pentru adjective. 

Declinarea schwach și compunerea substantivelor

Declinarea adjectivului cu |e și |n în prezența adjectivelor este mai degrabă un procedeu de alipire a adjectivului de substantivul precedat care amintește de compunerea substantivelor.

Dacă avem o categorie, de exemplu |r Saft (rom. sucul), și o specialitate, |e Orange, atunci în substantivul compus, specialitatea (determinantul) va preceda categoria generală (sucul), iar substantivul se va compune exclusiv prin alipirea singularelor celor două:

Orange își pierde identitatea în acest mariaj (maiden name-ul, numele de fată), substantivul compus care rezultă fiind de genul categoriei generale |r Saft. Analizând schema declinării adjectivului în prezența unui articol, observăm că Orange·n·saft este modelul dominant în care se face alipirea adjectivului de substantiv, cu excepția singularului nominativ (toate genurile) și a singularului acuzativ (neutru și feminin), care se compun după modelul carne de porc – Schwein·e·fleisch (s| Schwein + s| Fleisch):

De ce avem și declinarea schwach?

Pentru că este necesară din două puncte de vedere:

• Fluidizează vorbirea: sunetele liant |e și |n permit trecerea lină între cuvinte. E-ul final al cuvintelor germane este pronunțat ca un sunet schwa – un rest estompat a ceea ce este sunetului ă-românesc. Alipirea lui |n nazal permite succedarea unui număr mare de cuvinte. R-ul final al cuvintelor germane este un r-vocalic, apropiat ca valoare de același sunet schwa, astfel că |e atașat unui adjectiv precedat spre exemplu de un der creează o armonie vocalică.
• Delimitează adjectivul de substantiv. În componența substantivelor compuse din limba germană intră adesea și adjective. Dintre cele mai notabile, vom prezenta câteva, contrastând deosebirile semantice:
  

  jung+|e Frau → |e Jungfrau fecioara	|e jung|e| Frau tânăra (femeie tânără)
  gut+|r Mensch → |r Gutmensch omul de bine	|r gut|e| Mensch omul bun
  klein+|s Kind → |s Kleinkind copilul mic (1-3 ani)	|s klein|e| Kind copilul (cel) mic (ca vârstă sau statură)

  Observăm că alipirea nemijlocită a adjectivelor de substantiv duce la confuzii semantice cu substantive compuse cu adjective.

Deoarece engleza și germana sunt înrudite genetic, câteva cunoștințe de bază de limba engleză se pot dovedi foarte utile atunci când trebuie să îți însușești structurile mai provocatoare ale limbii germane. Dacă ai citit deja articolul nostru despre faimoasele, respectiv infamele, der-die-das, vei observa imediat că ele constituie baza pentru a interpreta corect propozițiile limbii germane și pentru a putea transmite la rândul tău exact ceea ce intenționezi să comunici.

Nu puteai să reții der-die-das, dar apoi ai citit asta:

În structura limbii germane există un principiu:

Tot ce nu este împotriva ta, este cu tine.

(ger. Alles, was nicht gegen dich ist, ist mit dir.)

Înțelepciunea acestui principiu ne ajută să alegem corect între acuzativ și dativ. Apropo, prepoziția gegen (rom. contra) chiar ”cere” acuzativul, iar prepoziția mit (rom. cu) dativul. Dacă aceste noțiuni necesită puțină împrospătare sau îți stârnesc chiar amintiri neplăcute de la școală, nicio problemă! Tot ceea ce trebuie să reții este că vom lucra cu seturi deosebite de articole, der-die-das vor migra în alte forme, după cum urmează:

Înspăimântător? Și când te gândeai că der-die-das erau deja prea mult! Totuși, la o privire mai atentă, trebuie să observi unele tipare.

În primul rând, faptul că das și die (feminin și plural) rămân neschimbate în acuzativ și că doar der se transmută în den.

Uitându-ne pe coloana dativului, observăm că atât der cât și das se transmută în dem, iar die (feminin) se transmută în der. Oare unde ai mai întâlnit aceste semne? În limba engleză, la pronumele personale:

Limba engleză le folosește nediferențiat, atât pentru a spune lui, respectiv ei, lor, cât și pentru a spune pe el, pe ea, pe ei.

De ce ai voie să asociezi articolele de dativ ale limbii germane cu pronumele personale ale limbii engleze de același caz? Pentru că ele sunt înrudite genetic cu pronumele de dativ ale limbii germane și păstrează aceleași semnale cheie care ne indică dativul ( |m |r).

Aceleași cuvinte, doar că au suferit o inversiune minoră.

Acum, că am realizat că avem mai puține lucruri de memorat decât părea la prima vedere, cum știm când folosim un set de articole și când pe celălalt? Să revenim la principiul despre care vorbeam la început:

1. Dacă persoane, obiecte ori locuri sunt potrivnice acțiunii propoziției, ele stau în acuzativ.

2. Dacă persoane, obiecte ori locuri nu sunt potrivnice acțiunii propoziției, ele stau în dativ.

Ce înseamnă potrivnic?

Înseamnă că acțiunea subiectului propoziției se îndreaptă împotriva altor persoane, lucruri sau, ca particularitate notabilă a germanei, locuri!

Cu alte cuvinte, dacă am o acțiune direcționabilă asupra cuiva sau ceva sau a unui loc, acele cuvinte vor trece în cazul acuzativ și vom lucra cu setul de articole { de|n, di|e, da|s }. Astfel:

Copilul îl iubește pe tatăl său. ⇔ Das Kind liebt seine|n Vater. (Tatăl este ținta iubirii copilului.)

Tatăl cumpără o minge. ⇔ Der Vater kauft eine|n Ball. (Mingea este cea cumpărată de tată.)

Tatăl și copilul merg în parc. ⇔  Der Vater und das Kind gehen in de|n Park. (Parcul este ținta deplasării tatălui și copilului.)

Ce înseamnă ne-potrivnic?

Înseamnă că persoana, obiectul sau locul nu sunt vizate, că nu asupra lor se îndreaptă acțiunea subiectului propoziției.

Tatăl îi cumpără copilului o minge. ⇔ Der Vater kauft de|m Kind eine|n Ball. (În ce privește acțiunea de a cumpăra, mingea este cea cumpărată, copilul doar este beneficiarul.)

Tatăl îi cumpără fiicei o revistă. ⇔ Der Vater kauft de|r Tochter ein|e Zeitschrift.

Copilul se joacă cu mingea în parc. ⇔ Das Kind spielt mit de|m Ball i|m Park. (Mingea este complice sau unealtă în această activitate, parcul este circumstanță / împrejurare a jocului copilului.)

Pentru a determina ce caz este cazul să folosim, ajunge de fapt să stabilim acest unic lucru:

Avem de a face cu o țintă a unei acțiuni, sau nu?

Dativul este cazul limbii germane pe care, în raport cu acest criteriu, îl putem redenumi drept „Altele„. Putem conchide că în mod normal complementele circumstanțiale de timp și de loc sunt în germană de facto în dativ, cu condiția să nu indicăm asupra lor – să nu le acuzăm. Dacă le indicăm acuzator cu degetul arătător, atunci ele trec în acuzativ:

letzte|n Sonntag	diese|n Sonntag	nächste|n Sonntag
letzt|e Woche	dies|e Woche	nächst|e Woche
letzte|s Jahr	diese|s Jahr	nächste|s Jahr

O călătorie de o mie de mile începe chiar de sub tălpile tale. (Lao Zi)

Oricare ar fi motivația ta pentru aceasta, te afli acum aici pentru că îți dorești să vorbești o limbă străină. Iată ce ar trebui să știi înainte de a porni la drum cu noi:  … Continuă să citești