Satzbau (2) – Când nu tot ce e verb este și predicat!

După cum am arătat în postarea de debut pe tema topicii propoziției germane – LINK: În limba germană, S+P=Love – orice propoziție recompune o scenă de teatru în miniatură, în jurul unei acțiuni unice în care sunt reprezentate unic toate celelalte elemente: subiectul și complementele (informațiile cu privire la ținta vizată de acțiune, locul, timpul, modul, cauza etc). Atât din punct de vedere real cât și gramatical, toate aceste elemente, cu notabila excepție a predicatului, sunt concrete și materiale sau pot fi reprezentate într-un mod concret. Pe scena unei piese de teatru avem în permanență actorii și decorurile. O propoziție este un instantaneu, un cadru al unei asemenea piese de teatru. Singura parte pe care nu o putem captura este tocmai acțiunea – putem deduce din postura și așezarea relativă a elementelor scenei ce se întâmplă, dar nu putem reprezenta în niciun fel acțiunea – acea parte pe care o exprimă predicatul propoziției. Această analogie ne conduce la un model fundamental al propoziției prin care două elemente principale concrete interacționează prin mijlocirea unei acțiuni imateriale.

Modelul de bază al propoziției: o interacțiune intermediată de predicat între două elemente.

Observăm că poziția obligatoriu centrală a predicatului (unda de energie care intermediază interacțiunea) dă și regula poziției a doua , poziție rezervată predicatului.

Din perspectiva predicatului propoziției, orice alt element, subiect sau complement, trebuie în mod necesar să adopte forma unui substantiv.

Această distincție fundamentală între acțiunea reprezentată de predicat, imaterială, de o parte, și actori și decoruri concrete de cealaltă parte, este codificată gramatical în limba germană. Din perspectiva predicatului propoziției (centrală), orice alt element, subiect sau complement, trebuie în mod necesar să adopte forma unui substantiv, chiar și atunci când este vorba de alte acțiuni.

Există două forme substantivale pe care le poate îmbrăca un verb, care derivă la rândul lor din relația fundamentală a gramaticii dată de relația orientată subiect → obiect (sau complement direct), S → E (E – ger. Ergänzung, complement)

Fundamentul gramaticii: relația unidirecțională subiect – complement direct.

În legătură cu subiectul, cazul nominativ, adică purtătorul de nume, avem infinitivul – nimic altceva decât numele unei acțiuni.

În legătură cu complementul (direct), adică ținta acțiunii, avem participiul perfect – rezultatul acțiunii.

Deoarece infinitivul exprimă acțiuni potențiale, nici în desfășurare și cu atât mai puțin împlinite, un verb la infinitiv nu atrage un subiect și funcționează strict cu verbele modale, care, la rândul lor, exprimă posibilități, necesități, aspirații – tot ceea ce nu este încă împlinit, și cu werden (rom. a deveni), ca verb auxiliar al viitorului.

Sunt destul de facile situațiile simple în care avem o relație 1:1 între cele trei elemente expuse mai sus:

În situațiile mai complexe, dezvoltarea părții drepte se va face conform regulii de compunere a substantivelor, pe care o vom numi T.T.L. („To The Left”), sau Regula lui Beyoncé :

Verbele modale sau verbele auxiliare vor forma cuplul indisolubil S+P (subiect + predicat) iar E-ul (Ergänzung, complement) va adopta forma unui substantiv compus al cărei bază este un alt verb la infinitiv.

Compunerea substantivelor, atât în limba germană, cât și în limba engleză, se face deci prin precedarea cuvântului care indică o categorie (de ex. scaun, ger. r Stuhl) cu un cuvânt care indică subcategoria (de ex. birou, s Büro), rezultând r Büro·stuhl, invers față de limba română, unde nu există compunere, ci legarea subcategoriei de categorie prin prepoziție ( de ): scaun de birou.

Așadar, dezvoltând exemplele de mai sus și vrând să spunem că Andreas poate înota bine, trebuie să ținem cont de structura fundamentală a propoziției și să separăm elementele.

Dacă, spre exemplu, dorim să spunem că Andreas știe juca bine șah, în germană tot de verbul modal können ne vom folosi și vom aplica consecvent regula ToTheLeft, ținând cont de un aspect care lipsește în limba română: a juca șah este tratat ca un întreg în limba germană, ca numele unei activități de sine stătătoare, Schach spielen, căreia ca întreg i se aplică în stânga, aidoma unui operator, adverbul gut:

gut ( Schach spielen )
←

Această ordine nu poate fi obținută prin simpla inversare a sensului în care parcurgem structura din limba română:

(a) juca bine șah
spielen gut Schach
←
Schach gut ( spielen )
! TOPICĂ NEFIREASCĂ ÎN LIMBA GERMANĂ !

Așadar, având structura corectă a infinitivului părții drepte (green box), putem deriva simplu structura corectă a participiului:

gut ( Schach spielen )
⇓
gut ( Schach gespielt )

Iată, așadar, motivul logic și consecvent pentru care verbele stau la final în propoziția germană. Este adevărat că sunt la origine verbe, dar în formă nominală (substantivală), cu consistența unui obiect. Infinitivul și participiul nu flectează pentru a intra în acord cu persoana și numărul subiectului. Având o formă nominală, li se aplică regulile de compunere a substantivelor atunci când alcătuiesc structuri dezvoltate. O particularitate în plus față de limba română este că anumite combinații sunt consacrate, ca nume compuse de activități: Schach spielen, Rad fahren, Zeitung lesen, Musik hören ș.a. Aici, adverbele se aplică întregii structuri, nu doar părții verbale, așa cum se întâmplă în limba română. Dar, despre natura acestor lucruri, mai multe într-o postare viitoare.