În ultima vreme am avut revigoranta ocazie să întâlnesc cursanți care nu au avut primul contact cu limba engleza ca limbă străină, ci cu limba germana. Este drăguț să observ că ambele categorii se confruntă cu aceleași probleme, doar că din sensuri opuse. Aceiași false friends nasc aceleași confuzii:

De obicei, cursanții care învață germana cu mine îmi vorbesc la superlativ despre virtuțile limbii engleze în comparație cu complexitatea elaborată a limbii germane. Într-adevăr, engleza lasă impresia unei flexibilități maxime. Substantivele arată identic cu verbele și invers, iar verbele, nu doar că se conjugă la fel, ci au forme identice cu infinitivul pentru prezent, indiferent de persoană sau număr – mă rog, cu excepția persoanei a III-a singular, care se dovedește a fi o provocare tenace, poate tocmai pentru că este singura excepție. Dimpotrivă, paradoxal, cursanții rețin mai bine cele patru terminații diferite ale conjugării germane decât unica excepție a limbii engleze.

Ești începător la germană sau ai deja experiență, dar încă ai nedumeriri legate de conjugarea verbelor la timpul prezent? Vom scrie în această postare despre verbele regulate și cele neregulate, conjugare și utilizarea acestora la timpul prezent.

Pentru început trebuie să discutăm despre forma de dicționar a verbului, adică infinitivul. Cunoscând această formă, putem căuta verbul în dicționar și putem deriva formele verbelor pentru toate cele trei persoane la singular și plural. Această formă este foarte ușor de identificat după terminația în sufixul -en sau (mai rar) -n. (Ex. mach·en, sammel·n)

Verbe regulate

Ce califică un verb drept „regulat”? Pentru scopurile acestei postări, e suficient ca, la conjugare, verbul să nu își modifice forma rădăcinii – mai exact, să nu își schimbe vocala rădăcinii.

Vom aborda mai intâi verbele cu terminația de infinitiv în -en, pentru că ele reprezintă marea majoritate. Ca exemplu de verb regulat, vom alege verbul kommen, deoarece îl întâlnim încă de la prima lecție și este ușor de reținut datorită asemănării cu limba engleză.

Odată ce am identificat forma de dicționar a verbului, „kommen”, va trebui să determinăm care este rădăcina verbului, eliminând terminația -en. Aceasta este komm-. Verbul se conjugă (se leagă de subiect) prin alipirea la rădăcină a unor terminații specifice fiecărei persoane (I, II, III) la singular și plural.

Vestea bună este că un număr foarte mare de verbe se conjugă asemenea exemplului de mai sus și nu există foarte multe excepții.

Iregularități în conjugarea verbelor regulate

1. Mici abateri de la regulă se observă când rădăcina verbului se termină în d, t, m sau n (precedate de consoane). Din rațiuni fonetice, pentru a ușura pronunția, intercalăm un (e) de sprijin între rădăcină și terminație la persoanele a doua singular și plural și persoana a treia singular, deoarece aceste terminații sunt compuse din consoane. Restul conjugării nu suferă modificări. Din fiecare categorie vom alege un singur exemplu, dar în paranteză veți putea vedea și alte verbe care se comportă la fel.

Concluzia este simplă: dacă nu reușim să pronunțăm, trebuie să adăugăm un sunet de sprijin, anume –e-. [‘ă’]

2. O altă mică abatere de la conjugarea clasică o prezintă o categorie restrânsă de verbe, a căror rădăcină se termină în  –s, (doppel-s) –ss, –ß, z și x. Desigur, și aici pronunția joacă un rol important, iar diferențele se observă la o singură persoană, și anume a II-a singular. Astfel, se va renunța la ‘s’ din terminația specifică, -‘st’, păstrând doar ‘t’. Cel mai cunoscut exemplu din această categorie este heißen, dar vom găsi câte unul pentru fiecare categorie.

În cazul acestor categorii, concluzia este că renunțăm la ‘s’ și nu dublăm, triplăm sau adăugam acest sunet la z sau x.

3. Să abordăm acum categoria verbelor a căror infinitv se compune cu terminația simplă -n, iar nu -en (terminația clasică). Ele sunt de două tipuri: cu rădăcina terminându-se în –l sau –r. Și aici se observă abateri, în special la persoana I. singular. Să vedem așadar exemplele:

Verbele a căror rădăcină se termină în l, îl pierd pe e din rădăcină în favoarea lui e – terminație specifică persoanei întâi. Terminațiile persoanelor I. și a III-a plural pierd îl pierd pe e în favoarea lui e din rădăcină.

Verbe neregulate

Să trecem în sfârșit la verbele neregulate. Acestea sunt verbe ale căror rădăcini se pot modifica radical la conjugare (sein), dar vestea bună este că majoritatea verbelor neregulate nu au forme neregulate la toate persoanele, ci doar la persoana a II-a și a III-a singular (du, respectiv er/sie/es). Este important de menționat că terminațiile specifice fiecărei persoane sunt aceleași, ca și pentru verbele regulate. Există trei categorii de verbe cu conjugare neregulată și le vom exemplifica pe ficare,  dar asa cum v-am obsinuit anterior, vom enumera și alte exemple.

1. Prima categorie este caracterizată prin tranziția lui e din rădăcină la i: ‘e‘ → ‘i‘

Vom exemplifica pe baza verbului helfen prima categorie, cand “e” din radacina “helf” transforma in “i” :

Alte exemple: geben, essen, fressen, sprechen, treffen, vergessen, sterben, treten, werfen, nemen.

2. A doua categorie, mai puțin numeroasă, este aceea în care ‘a’ din rădăcină tranziționează către ‘ä’: ‘a‘ → ‘ä‘
Spre exemplu : schlafen.

Alte exemple: backen, fangen, lassen, fahren, tragen, waschen, halten, wachsen, laufen.

3. În final, categoria cea mai restrânsă de verbe cu conjugare neregulată este cea în care ‘e’ din rădăcină tranziționează către ‘ie’, ‘e‘ → ‘ie‘, pronunțat ca [‘i:’] lung.

Alte exemple: empfehlen, lesen, stehlen.

( ! ) Un amănunt foarte important: O greșeală comună, pe care o aud frecvent la cursanții mei, este să modifice și formele de plural ale verbelor neregulate. Adică în loc de „ihr schlaft” – cu ‘a’ – se aude adesea „ihr schläft” – forma persoanei a II-a singular. Rețineți că rădăcinile tuturor verbelor păstrează la plural forme identice cu cele ale infinitivelor. Așadar, formele corecte sunt „fahren” → „ihr fahrt”, „lesen” → „ihr lest”, „helfen” → „ihr helft”.
Persoana a II-a plural fiind mai rar utilizată, și nesiguranța în legătură cu ea este mai mare. Reținând că doar persoanele a II-a și a III-a singular prezintă forme neregulate, ar trebui să putem învinge tendința de a face această confuzie de forme.

În al doilea rând, aș vrea să atrag atenția asupra verbelor cu particulă separabilă, cum ar fi ab·fahren. Asemenea verbului fahren, abfahren este neregulat, moștenind toate caracteristicile conjugării verbului de bază – fahren.

În cadrul verbelor neregulate mai există patru (4) verbe care fac excepție de la toate categoriile descrise mai sus. Acestea sunt:

Fiind cele mai utilizate verbe, este important să acordăm o atenție sporită formelor lor corecte. sein, haben și werden sunt verbele auxiliare ale limbii germane. Cu ajutorul acestora construim timpuri, moduri și diateze verbale. De aceea, este vital să evităm să facem confuzii între forme.

sein – a fi

Verbul a fi este neregulat în majoritatea limbilor indo-europene, sein nefăcând excepție. Ca fapt divers, rădăcinile a trei verbe diferite (sin–, es–, bi–) contribuie la tabelul conjugării lui sein. Dată fiind vechimea acestora, ele au forme comune cu limba română, având străvechi strămoși comuni. Astfel, lui sein îi corespund formele rom. sunt/sînt. Rădăcinii bi– îi corespunde chiar infinitivul rom. a fi și eng. to be. Rădăcinii es–, comune cu it. essere, îi corespund formele rom. este/ești.

Putem identifica terminațiile familiare la persoanele a II-a și a III-a singular. La persoana a III-a singular, vocala rădăcinii es- tranziționează e → i.

haben – a avea

( ! ) Atenție: La persoana a II-a singular, rădăcina hab- îl pierde pe ‘ b ‘. Cu excepția acestei mici abateri, haben se prezintă ca un verb regulat.

werden – a deveni

werden este un verb neregulat, vocala rădăcinii tranziționând e → i la persoanele a II-a și a III-a singular. La persoana a III-a singular, se omite terminația -t, consoana rădăcinii promovând în acest rol, în virtutea faptului că în limba germană consoanele finale ‘d’, ‘g’, ‘b’ se pronunță surd – ‘t’, ‘k’, ‘p’. Astfel –d final se pronunță exact ca –t (terminația persoanei a III-a singular). În plus, ca și haben, rădăcina își pierde consoana finală – werd– îl pierde pe ‘d‘. De asemenea, werden face parte din categoria verbelor ale căror rădăcină se termină în ‘d‘, astfel că la persoana a II-a plural intervine sunetul e de sprijin.

wissen – a ști

wissen are forme identice pentru persoanele a II-a și a III-a, caracterizate prin absența unei terminații. De asemenea, rădăcina are o formă modificată față de infinitiv. Prin apariția diftongului ei în interiorul rădăcinii, dublu-s ‘ss’ este înlocuit de scharfes-s ‘ß’, deoarece conform regulilor ortografiei limbii germane, consoanle duble sau multiple urmează doar după vocale scurte – prin definiție, diftongii nu sunt vocale scurte, ci lungi.

Vă amintește modelul de conjugare al lui werden de ceva? Este exact tiparul de conjugare al verbelor modale, despre care vom publica o postare separată.

wissen nu este un verb modal, ci aparține unei categorii de verbe numite Präterito-Präsens – forme dispărute ale timpului trecut s-au consolidat, din rațiuni de evoluție semantică, în formele de prezent ale verbului. Astfel, wissen este un verb înrudit cu verbul to witness (a vedea ca martor), astfel că la origine, forma care a dat rădăcina weiß însemna am văzut – această idee evoluând ulterior în noțiunea de a ști.

Utilizarea timpului prezent

Acum, că am examinat toate secretele formelor verbale la prezent, aș vrea să expun situațiile în care utilizăm acest timp verbal. Este cel mai important și frecvent folosit timp verbal al limbii germane, a cărui utilitate cuprinde patru situații:

1. Acțiuni care se desfășoară în momentul vorbirii.Ich gehe jetzt ins Restaurant.
2. Fapte cu valabilitate generală, indiferent de timp.a. Plăceri, preferințe, convingeri etc.
   Ich gehe gern ins Restaurant.
   b. Rutine, obiceuri
   Ich gehe nie ins Restaurant.
3. ProgrameDer Kurs dauert zwei Stunden.
4. Acțiuni viitoare planificateIch gehe morgen ins Restaurant.

Poate este puțin surpinzător acest ultim exemplu, dar și în limba română utilizăm adesea timpul prezent în locul timpului viitor. De fapt, toate situatiile de mai sus sunt întocmai ca în limba română. Spre deosebire de engleză, nu avem complicații precum present simple/continuous, perfect și așa mai departe – și se mai spune că germana e grea!

Drept bonus, un ultim pont pentru atunci când exersați conjugarea verbelor: nu vă limitați la pronume și verbe, creeați un context adăugând alte informații simple pentru a forma o propoziție.

După cum puteți observa, nu este nevoie de un vocabular foarte complicat. Utilizați cuvinte simple pentru a forma propozitii. În acest fel veți exersa și cuvintele noi. În plus, totul se reține mai ușor în context.

Deutsche Sprache, schwere Sprache – limba germană, limbă grea – este una dintre expresiile preferate ale nemților atunci când fac referire la limba lor. Evident, și noi am adoptat-o imediat pentru că se potrivește cu prejudecățile noastre. Lucrurile nu stau chiar așa. Germana se află undeva la finalul topului limbilor greu de învățat, fiind devansata de mai multe limbi europene. De fapt, ca vorbitor matern de limba română, doar limbile latine sunt mai accesibile. Atunci de unde această prejudecată, că limba germana nu (prea) se poate învăța?

Există într-adevăr o mare provocare, destul de evidentă încă de la primele lecții: cazurile (atât declinarea, cât și determinarea și utilizarea lor corectă). Am constatat că unul dintre principalele impedimente este acela, că suntem copleșiti de informație. Aș recomanda să nu învățăm declinarea adjectivelor împreună cu substanivele încă de la început, pentru că este prea multă informație pe care nu o putem asimila. Din păcate, foarte multe manuale și materiale auxiliare românești de limba germană propun această variantă care ne îngreunează prematur progresul. Așadar, propun să ne concentrăm exclusiv pe substantive.

Substantivele se învață cu articol – altfel, e ca și când ai învățat doar jumătate de cuvânt!

Alt aspect esențial, care este inițial trecut cu vederea, este modul în care învățăm substanivele. Pentru că majoritatea lor sunt foarte diferite de limba română, ne concentrăm toate eforturile în a memora cuvântul și ignorăm articolul. Dacă sunteți la început, sunteți norocoși pentru că puteți să învățați corect încă de la primul contact cu limba, dar și dacă învățați deja de ceva vreme, nu este prea târziu să acordați importanța cuvenită articolului. Vestea bună este că dacă utilizați manuale moderne, apărute după 2010 – toate vă pun un vocabular la dispoziție, în care sunt notate substantivele cu articol, la fiecare lecție. Acest lucru vă ușurează cu siguranță munca, nefiind nevoiți să căutați în dicționar fiecare cuvânt. Dacă totuși acest mod de a învăța vi se pare prea plictisitor, sunt nenumărate grupuri pe facebook unde se postează zilnic substantive grupate tematic și aplicații cu jocuri pentru a exersa articolul în mod interactiv.

Trei pași simpli

Pentru că manualele moderne au la bază constatarea mea de mai devreme (că nu trebuie să abordăm mai mult decât putem asimila), sistemul nominal este tratat “pe bucățele”, în lecții dispersate care se întind de la A1.1 până la B1.1. De cele mai multe ori, manualele nu sunt structurate astfel încât să se recapituleze noțiunile anterioare, așadar, fiecare lecție este importantă și, neînvățată sau neasimilată pe deplin, devine o piesă lipsă în puzzle-ul final.

Pentru cei care mă cunosc de la curs, știu că nu sunt neapărat trainerul cu tabele și fișe de memorat, dar toți avem nevoie de instrumente care să ne susțină în procesul de învățare. Postarea de astăzi nu poate să înlocuiască informația și exercițiul de la fiecare lecție, dar își propune să vă ajute să aveți o privire de ansamblu și vă pune la dispoziție elementele necesare pentru a declina, determina și utiliza corect cazul în limba germană – în trei pași simpli.

Pasul 1 – Întrebări

Dacă nu avem prepoziții, cu siguranță trebuie să punem întrebări. Așa cum reise din tabelul de jos, fiecare caz are întrebări specifice. Punând întrebarea, vom determina cazul, iar în funcție de genul substantivului, vom utiliza articolul cazului respectiv.

Într-o armonie perfectă cu întrebările sunt și alte elemente care ne pot oferi indicii concludente :

• Subiectul (cel care face acțiunea) este întotdeauna în nominativ.
• Verbe precum haben (a avea), brauchen (a avea nevoie), essen (a mânca), kaufen (a cumpăra), lesen (a citi), nehmen (a lua), suchen (a căuta), trinken (a bea) cer cazul acuzativ – asta înseamnă că exprimă acțiuni care se resfrâng direct asupra unor persoane sau lucruri: avem ceva sau pe cineva, mâncăm, cumpărăm, citim, luăm, căutăm sau bem ceva. Notă: În limba română nu avem un simplu verb pentru a avea nevoie (ger. brauchen, eng. to need), ci o expresie cu substantiv (nevoie) care introduce o preopoziție – de – și complică lucrurile, ducându-le în altă direcție decât în limba germană.
• Verbe precum helfen (a ajuta), gehören (a apartine), geben/geben (a da), gefallen (a placea), schmecken (a plăcea ca gust), begegnen (a intâmpina), gratulieren (a felicita) etc. cer cazul dativ – asta înseamnă că acțiunile exprimate de acestea, cel puțin în viziunea limbii germane, nu se resfrâng direct asupra lucrurilor sau persoanelor, ci acestea beneficiază de ele sau sunt în relație cu ele. În cazul lui gehören, gefallen, respectiv schmecken, lucrurile coincid cu limba română: Cui îi aparține? Cui îi place? geben este un verb bicazual – există lucruri ^acuzativ care pot fi date cuiva ^dativ. A ajuta și a întâmpina cer în limba română acuzativul, sensul lui helfen (a ajuta) și begegnen (a întâmpina) fiind în limba germană mai aproape semantic de a da ajutor cuiva, respectiv de a da ochii cu cineva sau a face față cuiva.

Important de reținut este că dativul precede acuzativul în propozitie, cu condiția^! ca partea de vorbire în acuzativ să nu fie un pronume, caz în care acuzativul precede dativul:

Der Vater^Nominativ gibt dem Kind^Dativ die Schokolade^Akkusativ.

Der Vater gibt sie^{(die Schokolade)} dem Kind^Dativ.
Der Vater gibt sie^{(die Schokolade)} ihm^{(dem Kind)}.

Pasul 2 – Prepoziții

Majoritatea prepozitiilor cer doar un singur caz, asa cum reiese din tabelul de mai jos, unde exemplificăm ne-exhaustiv acuzativul și dativul. În această situatie renunțăm la întrebari, prepoziția fiind cea care dictează.

Dacă nu puteți memora care prepoziție cărui caz aparține, o soluție ar fi să repetați prepoziția împreună cu pronumele personal al cazului respectiv (de exemplu für mich sau mit mir). Așa vă puteți verifica și determina exact că für cu dativ sau mit cu acuzativ nu sună deloc bine. O cale pentru a vă obișnui cu asocierea corectă a pronumelor la dativ sau acuzativ cu prepozițiile, este să ascultați piese muzicale în limba germană, în care acestea se repetă foarte frecvent. Vă veți obișnui cu asocierea corectă și pe măsură ce studiați limba germană. Notă: În acest proces, traducerea pronumelor în limba română nu este utilă, deoarece în limba română asocierile sunt cel mai adesea diferite.

Pasul 3 – Prepoziții și întrebări

Există nouă prepoziții care sunt bicazuale, adică în unele contexte cer cazul acuzativ, iar în altele cer dativul. Aici se impune să utilizăm întrebări pentru a determina cazul: Wohin? (Încotro?) pentru acuzativ și Wo? (Unde?) pentru dativ. De asemenea, în tabelul de mai jos aveți și verbele specifice fiecărui caz.

Nu trebuie să vă îngrijorați că nu puteți reține prepozițiile, important este doar să rețineți că este vorba de prepoziții spațiale care denotă poziții în care ceva se poate afla (dativ) sau poate ajunge (acuzativ).

Despre alegerea prepozițiilor corecte în funcție de context vom discuta într-o postare viitoare.

Alte articole de interes pe această temă, pe care ți le recomandăm:

Orientare în der-die-das – Nu puteai să reții der-die-das, dar apoi ai citit asta

Identificarea cazurilor limbii germane cu ajutorul englezei – Cum ajungi departe la germană cu puțină engleză

Verbe și cazuri – Limba lui Einstein te înavață să gândești ca Einstein

Cazurile gramaticale, roluri pe scena propoziției – Hello World!

După cum am arătat în postarea de debut pe tema topicii propoziției germane – LINK: În limba germană, S+P=Love – orice propoziție recompune o scenă de teatru în miniatură, în jurul unei acțiuni unice în care sunt reprezentate unic toate celelalte elemente: subiectul și complementele (informațiile cu privire la ținta vizată de acțiune, locul, timpul, modul, cauza etc). Atât din punct de vedere real cât și gramatical, toate aceste elemente, cu notabila excepție a predicatului, sunt concrete și materiale sau pot fi reprezentate într-un mod concret. Pe scena unei piese de teatru avem în permanență actorii și decorurile. O propoziție este un instantaneu, un cadru al unei asemenea piese de teatru. Singura parte pe care nu o putem captura este tocmai acțiunea – putem deduce din postura și așezarea relativă a elementelor scenei ce se întâmplă, dar nu putem reprezenta în niciun fel acțiunea – acea parte pe care o exprimă predicatul propoziției. Această analogie ne conduce la un model fundamental al propoziției prin care două elemente principale concrete interacționează prin mijlocirea unei acțiuni imateriale.

Modelul de bază al propoziției: o interacțiune intermediată de predicat între două elemente.

Observăm că poziția obligatoriu centrală a predicatului (unda de energie care intermediază interacțiunea) dă și regula poziției a doua , poziție rezervată predicatului.

Din perspectiva predicatului propoziției, orice alt element, subiect sau complement, trebuie în mod necesar să adopte forma unui substantiv.

Această distincție fundamentală între acțiunea reprezentată de predicat, imaterială, de o parte, și actori și decoruri concrete de cealaltă parte, este codificată gramatical în limba germană. Din perspectiva predicatului propoziției (centrală), orice alt element, subiect sau complement, trebuie în mod necesar să adopte forma unui substantiv, chiar și atunci când este vorba de alte acțiuni.

Există două forme substantivale pe care le poate îmbrăca un verb, care derivă la rândul lor din relația fundamentală a gramaticii dată de relația orientată subiect → obiect (sau complement direct), S → E (E – ger. Ergänzung, complement)

Fundamentul gramaticii: relația unidirecțională subiect – complement direct.

În legătură cu subiectul, cazul nominativ, adică purtătorul de nume, avem infinitivul – nimic altceva decât numele unei acțiuni.

În legătură cu complementul (direct), adică ținta acțiunii, avem participiul perfect – rezultatul acțiunii.

Deoarece infinitivul exprimă acțiuni potențiale, nici în desfășurare și cu atât mai puțin împlinite, un verb la infinitiv nu atrage un subiect și funcționează strict cu verbele modale, care, la rândul lor, exprimă posibilități, necesități, aspirații – tot ceea ce nu este încă împlinit, și cu werden (rom. a deveni), ca verb auxiliar al viitorului.

Sunt destul de facile situațiile simple în care avem o relație 1:1 între cele trei elemente expuse mai sus:

În situațiile mai complexe, dezvoltarea părții drepte se va face conform regulii de compunere a substantivelor, pe care o vom numi T.T.L. („To The Left”), sau Regula lui Beyoncé :

Verbele modale sau verbele auxiliare vor forma cuplul indisolubil S+P (subiect + predicat) iar E-ul (Ergänzung, complement) va adopta forma unui substantiv compus al cărei bază este un alt verb la infinitiv.

Compunerea substantivelor, atât în limba germană, cât și în limba engleză, se face deci prin precedarea cuvântului care indică o categorie (de ex. scaun, ger. r Stuhl) cu un cuvânt care indică subcategoria (de ex. birou, s Büro), rezultând r Büro·stuhl, invers față de limba română, unde nu există compunere, ci legarea subcategoriei de categorie prin prepoziție ( de ): scaun de birou.

Așadar, dezvoltând exemplele de mai sus și vrând să spunem că Andreas poate înota bine, trebuie să ținem cont de structura fundamentală a propoziției și să separăm elementele.

Dacă, spre exemplu, dorim să spunem că Andreas știe juca bine șah, în germană tot de verbul modal können ne vom folosi și vom aplica consecvent regula ToTheLeft, ținând cont de un aspect care lipsește în limba română: a juca șah este tratat ca un întreg în limba germană, ca numele unei activități de sine stătătoare, Schach spielen, căreia ca întreg i se aplică în stânga, aidoma unui operator, adverbul gut:

gut ( Schach spielen )
←

Această ordine nu poate fi obținută prin simpla inversare a sensului în care parcurgem structura din limba română:

(a) juca bine șah
spielen gut Schach
←
Schach gut ( spielen )
! TOPICĂ NEFIREASCĂ ÎN LIMBA GERMANĂ !

Așadar, având structura corectă a infinitivului părții drepte (green box), putem deriva simplu structura corectă a participiului:

gut ( Schach spielen )
⇓
gut ( Schach gespielt )

Iată, așadar, motivul logic și consecvent pentru care verbele stau la final în propoziția germană. Este adevărat că sunt la origine verbe, dar în formă nominală (substantivală), cu consistența unui obiect. Infinitivul și participiul nu flectează pentru a intra în acord cu persoana și numărul subiectului. Având o formă nominală, li se aplică regulile de compunere a substantivelor atunci când alcătuiesc structuri dezvoltate. O particularitate în plus față de limba română este că anumite combinații sunt consacrate, ca nume compuse de activități: Schach spielen, Rad fahren, Zeitung lesen, Musik hören ș.a. Aici, adverbele se aplică întregii structuri, nu doar părții verbale, așa cum se întâmplă în limba română. Dar, despre natura acestor lucruri, mai multe într-o postare viitoare.

Productivity is never an accident. It is always the result of a commitment to excellence, intelligent planning, and focused effort.
~ Paul J. Meyer, antreprenor american (*1928)

Deși ne place să credem că cei care au reusit să aibă un bun nivel de cunoaștere a unei limbi străine sunt diferiți, au un IQ cu mult peste medie, talent la a învăța limbi străine și bineînțeles ureche muzicală, realitatea este cu totul alta. Este vorba doar de o abordare corectă, ce implică mai ales o atitudine pozitivă.
Ce au în comun cursanții care și-au atins obiectivele alături de noi? Detaliile fac diferența între succes și eșec.
Vă oferim câteva sfaturi care vă pot ajuta să fiți (mai) eficienți.

Nu lipsiți de la curs

Conform Cadrului european de referință pentru limbi, despre care am scris într-o postare anterioară, există recomandări precise legate de numărul de ore necesare pentru a parcurge un nivel. Atenție, numărul recomandat se referă la ore didactice, pentru că progresul din timpul în care ești în contact cu limba în afara orelor de curs nu este măsurabil, mai ales pentru incepatori. De asmenea, doar în cadrul orelor de curs exersezi vocabular și structuri noi, specifice nivelului, în mod controlat, sub îndrumările trainerului.

Profită de orice minut al cursului

Indiferent dacă urmezi un curs intensiv sau extensiv, de grup sau individual, este important să urmărești cursul pas cu pas. Chiar dacă uneori este trainerul, sau colegii tăi sunt cei care vorbesc, asta nu înseamnă că îți poți lua “o mică vacanță” chiar în timpul cursului. Recomandabil ar fi să îi urmărești pe colegii care vorbesc, este foarte posibil să auzi de la ei cuvinte noi sau să exprime idei interesante, oferindu-ți posibilitatea să pui întrebări.

Parcurgerea unui nivel nu se referă la înțelegerea materialelor, ci la capacitatea ta de a utiliza corect în vorbire structurile și vocabularul.

Pune accent pe vorbire

Comunicarea orală este abilitatea căreia i se subordonează toate celelalte abilități. Este esențial să îți impui ca în timpul cursului să comunici exclusiv în limba țintă. Fiecare intervenție a ta, inclusiv întrebările către trainer și către colegi, nu trebuie formulate în limba română. Evident, inițial ți se va părea dificil, dar dacă reușești să îți ții această promisiune, cu fiecare curs va deveni mai ușor, iar ulterior, rutină. Parcurgerea unui nivel nu se referă la înțelegerea materialelor, ci la capacitatea ta de a utiliza corect în vorbire structurile și vocabularul.

Zona de confort este un loc minunat, păcat că nimic nu se dezvoltă spectaculos înăuntrul ei!

Renunță la traducere

Zona de confort este un loc minunat, păcat că nimic nu se dezvoltă spectaculos înăuntrul ei! Iar, în ceea ce privește învățarea unei noi limbi, zona de confort este chiar limba maternă. Cu cât vei încerca mai mult să te agăți de ea, cu atât îți vei încetini progresul. Chiar și limbile care fac parte din aceeași familie sunt suficient de diferite încât să aibă un spirit propriu și să impună vorbitorilor un nou mod de gândire. Doar dacă te-ai hotărât să devii traducător profesionist, este utilă paralela dintre limba străină și cea maternă.

Învață în context

Cea mai frecventă greșeala este de a recapitula vocabularul abordând cuvintele și nu contextul acestora. Din păcate, memoria noastră nu poate reține liste de cuvinte, chiar dacă acestea sunt grupate tematic. Pentru o recapitulare eficientă a vocabularului, recomandăm să recitim textele sau să reascultăm materialele audio abordate la curs. Garantăm că prin aceasta metodă de recapitulare a cuvintelor în context vom putea reține mai mult. Același lucru îl recomandăm în cazul structurilor gramaticale – regulile sunt relativ inutile dacă nu sunt însoțite de exemple.

Învățarea unei limbi străine este un proces de durată.

Nu te grăbi

Învățarea unei limbi străine este un proces de durată. Cât durează să atingi nivelul B2 (ce atestă că ești un bun vorbitor independent) este un subiect căruia merită să i se aloce o postare separată, dar am vrea să punctăm faptul că cei care intenționează să învețe o nouă limbă străină pendulează între extreme – fie cred că parcurgerea a patru manuale (A1, A2, B1 si B2) este suficientă, fie cred că este o abilitate pierdută odată ajunși la vârsta adultă, iar acum va fi un proces de cel puțin cinci ani cu rezultate modeste. Or adevărul este că un adult are nevoie de aproximativ doi ani pentru atingerea acestui obiectiv, îndeplinind următoarele condiții:

• Este motivat și are o atitudine pozitivă și deschisă
• Beneficiază de 4 ore didactice pe săptămână care pun accent pe comunicare
• Acordă zilnic douăzeci de minute. Fie că este vorba de parcurgerea notițelor de la curs, o aplicație mobilă, un film, un articol sau ascultarea cd-urilor în mașină, este esențial să fii constant în contact cu limba pe care vrei să o înveți.

Reprize mici

În cazul limbilor străine, nopțile pierdute înainte de testul final nu prea funcționează. 8 ore cu o zi înainte de testul final sunt o abordare destul de ineficientă. În schimb, dacă cele 8 ore sunt împărțite în reprize de câte 30-40 de minute în zile diferite, cu siguranță vei avea rezultate mai bune. Este demonstrat că învățarea la intervale mari de timp, chiar și pentru mai multe ore, nu este o metodă care funcționează la învățarea limbilor străine.

Înțelege Cadrul european de referință pentru limbi

Acesta nu este doar o bază de elaborare a programelor de curs și al manualelor, ci un instrument foarte util de autoevaluare al cursanților, pentru că acesta oferă o imagine clară asupra ce presupune fiecare nivel. De asemenea, majoritatea testelor de evaluare a cunoștințelor de limbi străine se bazează pe acesta. Este imporant de reținut însă, că promovarea la limită a unui test de nivel sau parcurgerea unui manual nu trebuie interpretată ca undă verde pentru începerea următorului. Pentru a putea începe următorul nivel, este nevoie de un minim de 90%. Sună poate dificil, dar fiecare element neglijat de la un nivel, ne va îngreuna parcursul la nivelul următor până în punctul în care nu mai putem avansa.

Dacă facem parte dintr-o grupă, abordarea noastră influențează nu doar progresul nostru, ci și pe cel al colegilor.

Fără scuze

Timpul este cu siguranță cel mai prețios. Toți suntem în criză de timp, dar acest lucru nu trebuie să fie un pretext, ci din contră, trebuie să prioritizăm. În cazul unui curs individual, cursantul poate să își stabilească cel mai adesea propriul ritm, dacă acesta nu este impus de către o situație personală sau compania în cadrul căreia activează. Dar este esențial să realizăm, mai ales dacă facem parte dintr-o grupă, că abordarea noastră influențează nu doar progresul nostru, ci și pe cel al colegilor. Grupa alături de trainer functionează ca o echipă, iar pentru ca proiectul să aibă un randament mai scăzut este suficient ca unul dintre membri să fie mai slab. În egală măsură, dedicarea noastră poate crește nivelul grupei. De aceea, este important să ne asumăm responsabilitatea de a participa activ la fiecare curs.

Un curs de limbi străine este cu siguranță sinonim cu noutatea și aventura.

Bucură-te de fiecare moment

A învăța o limbă străină este cu siguranță una dintre cele mai mai realizări care are efecte atât în plan profesional, cât și personal. Dar, până a putea utiliza o limbă străină la nivel avansat, ar trebui să ne bucurăm de fiecare moment al parcursului nostru. Pentru a urca sus pe scara Cadrului european de referință pentru limbi străine, trebuie să învățăm, pe lângă cuvinte noi, structuri gramaticale, expresii, și să ne bucurăm. Este din păcate în spiritul nostru să ne concentrăm pe aspectele negative și să le ignorăm pe cele pozitive; și pot garanta că în demersul învățării unei limbi străine sunt cu mult mai multe cele pozitive, deși foarte adesea le ignorăm. Înainte de a interacționa cu alte persoane pentru care această limbă va reprezenta o veritabilă punte de legătură (ne referim aici la vorbitorii nativi), vom întâlni colegii de la curs; și nu stiu cât de multe contexte sunt în care oamenii pot interacționa relaxat, aflând multe lucruri unul de la celălalt și despre celălalt lucruri noi, bucurându-se în același timp de evoluția comună. Apoi, indiferent cât de mult încercăm să le evităm, în viața fiecăruia intervin rutina și monotonia. Un curs de limbi străine este cu siguranță sinonim cu noutatea și aventura. Pentru că manualele din zilele noastre sunt din ce în ce mai interesante și nu se limitează la a prezenta vocabularul și gramatica tabelar, ne putem lărgi orizontul de cunoaștere. Iar dacă călătorești într-o altă țară unde se vorbește limba pe care o înveți, fă tot posibilul să te bucuri de lucrurile pe care ai reușit să le înțelegi și să le comunici, făcând abstracție de lucrurile care ți s-au părut (momentan) nefamiliare.

O importantă provocare a limbii germane chiar și pentru vorbitorii avansați este construirea propozițiilor și frazelor. Am acceptat de complezență ideea că “în limba germană verbul stă la final”, dar mintea și gura refuză de multe ori să se conformeze acestei reguli ciudate și neînțelese. Dacă te numeri printre cei neconvinși, acest prim articol, dintr-o serie dedicată motivului pentru care lucrurile stau așa, este pentru tine și întru gloria limbii germane.

Propoziția este o scenă minusculă într-o arenă cosmică vastă.

Parafrazând celebrul citat al omului de știință Carl Sagan cu privire la Pământ, văzut de la 6 miliarde de kilometri ca un pixel luminos suspendat într-o rază de lumină, voi evidenția câteva dintre caracteristicile construcției pe care o numim propoziție.

Orice propoziție recompune o scenă cu corespondent în realitate, aidoma unei scene de teatru. Scena este organizată în jurul unei acțiuni în care sunt implicați un protagonist și un antagonist într-un cadru de circumstanțe (spectator, spațiu, timp etc.)

Scena propoziției și cele trei roluri. Subiectul „trage” cu verbe-proiectil asupra țintelor sale.

Pentru a avea o propoziție este obligatoriu să avem o acțiune (verbul predicativ – P) și în mod necesar un protagonist sau performer (subiectul – S) care să manifeste această acțiune. Legătura celor doi (S+P) este sacrosanctă, un adevărat mariaj indestructibil. În limba germană, subiectul este întotdeauna exprimat, în mod normal pe poziția întâi, în prim-plan.

De multe ori însă, acțiunea subiectului produce efecte în lumea exterioară asupra unui antagonist (complement direct) sau în legătură cu o circumstanță exterioară, astfel că avem următoarea schemă fundamentală pe care putem construi propoziții valide:

E – ger. Ergänzung reprezintă complementul. Complementul (E) și subiectul (S) stau în mod normal de o parte și de cealaltă a predicatului (P), a acțiunii, fiind admisibilă și următoarea schemă, în interiorului cuplului S+P având loc o inversiune care conservă poziția a doua pentru verbul predicativ.

Notă: Aceasta ordine este mai neobișnuită. Pentru a evita confuzia potrivit căreia înghețata este cea care mănâncă, limba română dedublează cuvântul înghețată cu pronumele personal corespunzător, indicând astfel sensul acțiunii dinspre copil asupra înghețatei. În limba germană nu avem un semn exterior, altul decât modularea ritmului propoziției și bunul simț. De obicei, în limba germană prim planul propoziției este ocupat de alt complement decât cel direct.

Poziția întâi este așadar poziția prim planului. Verbul predicativ poate ocupa această poziție numai în propoziția interogativă la care se răspunde cu da sau nu, însăși acțiunea fiind cea pusă sub semnul întrebării:

Altfel, poziția întâi în propoziția interogativă este rezervată cuvintelor interogative cu W, corespondente ale wh-words ale limbii engleze.

Acestea sunt schemele de construcție a propozițiilor în limba germană. La acest nivel bazic (protagonist-acțiune-antagonist) am putut remarca o corespondență perfectă cu limba română, atât la propoziția afirmativă cât și la cea interogativă. Însă lucrurile urmează să se nuanțeze și să contrasteze puternic începând cu episodul următor, pe care îl vom putea înțelege abia dacă vom ține cont de câteva principii care se ascund în spatele schemelor elaborate mai sus:

I. Principiul unicei reprezentări
Orice propoziție narează o singură acțiune cu un singur protagonist, iar dacă există, un singur antagonist.

II. Regula poziției întâi – prim planul
Prima poziție este prim planul scenei pe care o recreează propoziția. Este ocupată de orice element pe care dorim să-l evidențiem în comunicare.

III. Regula poziției a doua
A doua poziție, între protagonist (S) și antagonist (E), despărțindu-i, este rezervată acțiunii (deci verbului predicativ).

Unul dintre primele momente care-i lasă descumpăniți pe mulți studenți începători este chiar modul în care spunem ora în limba germană. Auzul unui „fünf vor halb sechs„, adică „cinci douăzecișicini„, dacă nu îi convinge definitiv de ciudățenia germanilor, cel puțin îi face să-i suspecteze puternic de gândire alambicată, nepământeană. „Adică nemții chiar spun cinci jumate fără cinci  ??” Răspunsul este undeva între da și nu. Evident că și nemții, ca toți oamenii, au intenționat să-și facă viața mai ușoară și nicidecum mai grea prin felul în care spun ora. Însă, pentru a putea aprecia această ușurință, ca vorbitori de limba română trebuie mai întâi să înțelegem pas cu pas câteva aspecte.

La germani, jumătatea orei are aceeași greutate ca și ora întreagă.

Jumătatea orei

Linia mediană a ceasului între ora 12 și ora 6 definește jumătatea orei. Cuvântul german pentru jumătate este die Hälfte, iar ceea ce este important de observat este că germanii nu folosesc acest cuvânt pentru a spune timpul, ci halb (vezi half  în limba engleză). halb nu este un substantiv, ci un adverb pe care îl putem traduce aproximativ pe jumătate.

Să ne închipuim acum că avem un set de 12 păhărele numerotate de la 1 la 12 în care turnăm ceva bun din jumătate în jumătate de oră, astfel încât la fiecare oră fixă umplem păhărelul inscripționat cu ora corespunzătoare. Dacă am umplut deja, spre exemplu, păhărelele numerotate cu 10, 11 și 12, la ora 12:30 vom umple până la jumătate păhărelul inscripționat cu numărul 1, ca în figură:

Neamțul se va uita la paharul cu numărul 1, îl va vedea pe jumătate umplut și va spune halb eins, un fel de jumate-unu.

De la 1 la 12 din jumătate în jumătate de oră

La germani, jumătatea orei are aceeași greutate ca și ora întreagă, iar jumătatea orei este un reper la fel de fix ca și ora întreagă. Orele se succed astfel: ora 10, jumate-11, ora 11, jumate-12, ora 12, jumate-1 etc.

Apropiindu-ne de aceste puncte de reper folosim cuvântul vor (ante, înainte de), depărtându-ne folosim cuvântul nach (post, după), pentru a indica la ce distanță suntem de ele, apropiindu-ne și apoi depărtându-ne, după modelul:

[minute] vor [ora_următoare] [minute] nach [ora_curentă]
sau
[minute] vor/nach [jumătate_din_ora_următoare]

Sferturile vor și nach

Orele 9 și 3 împart împreună cu orele 12 și 6 cadranul ceasului în patru părți egale. O astfel de parte o numim în limba română sfert, o corupere a cuvântului slav cetvrutu, la rândul său bazat pe cetire, înrudit cu latinescul quattuor, din care patru în limba română. Și în limba germană sfertul se bazează pe cuvântul patru – vier → das Viertel. Doar două din cele patru sferturi sunt de interes, cele prin raportare la ora întreagă, punctul orei 12. Avem astfel conform celor de mai sus următoarele două situații:

Vor, nach și numere mici

Principalele caracteristici ale orei spuse colocvial sunt ușurința. rapiditatea și utilizarea unor numere cât mai mici pentru a indica minutele. Aceasta înseamnă că nu vom depăși cifra 20. Practica ne arată că vor (ante) și nach (post) se distribuie astfel pe cadranul ceasului în vorbire:

De jur împrejurul ceasului cu prepoziția um

Pentru a indica ora în legătură cu un eveniment, ne folosim de prepoziția um care denotă mișcarea circulară – am traduce-o în limba română în jur de, în jurul. Asocierea formei rotunde, a ocolului, în legătură cu ora se întâlnește și în alte culturi. Astfel, putem considera următorul model de dialog:

A: Wann beginnt der Film?
B: Um Viertel vor acht. (19:45)

Pentru a întreba ora, avem două posibilități distincte:

1. Wie viel Uhr ist es ?, Cât este ceasul ?
2. Wie spät ist es ?, mot-a-mot How late is it ?

Astfel, pentru a afla ora de desfășurare a unui eveniment, putem de asemenea utiliza și întrebarea

Um wie viel Uhr beginnt der Film?

În cazuri de urgență putem apela oricând la ora oficială

Altfel cunoscută ca military time, ora în acest format se bazează pe 24 de intervale de câte 60 de minute. Notația textuală a acestui mod de a reda ora exactă în limba germană este spre exemplu:

15:23 Uhr
[ore]:[minute] [cuvântul rezervat „Uhr”, un fel de o’clock]

Notația se traduce în vorbire astfel:

fünfzehn Uhr dreiundzwanzig

A se observa că unitatea de măsură – Uhr – este notată după cifre dar citită după oră, aidoma modului de notare și citire a prețurilor în limba germană:

9⁹⁹ €
neun Euro neunundneunzig

față de:

0⁹⁹ €
neunundneunzig Cent

Germanilor le place să știe pe ce contează, adică nu se complică în vorbire cu virgule sau cu cifra 0. Intercalarea unității de măsură între măsura întreagă (Euro, Uhr) și subdiviziuni marchează suficient poziția virgulei. Cifra 0 nu este luată în considerare și nu este rostită niciodată:

10⁰⁵ €
zehn Euro fünf
( a nu se confunda deci cu zece virgulă cinci euro )

10:05 Uhr
zehn Uhr fünf

Acest tip de pragmatism german se traduce bineînțeles și în modul colocvial de redare a orei pe ceas.

În rezumat, pentru a spune cu succes ora în stil colocvial ținem cont de următoarele câteva principii:

1. Doar numere naturale, cât mai mici posibil
2. În general o abordare aproximativă, folosindu-ne de repere vizuale evidente pe cadranul ceasului. Aceste puncte de reper sunt două principale – ora întreagă (ora 12) și jumătatea (ora 6) – și două secundare – sfertul-fără (ora 9) și sfertul-și (ora 3)
3. În preajma reperelor principale (12 și 6), apropiindu-ne de ele vom folosi cuvântul vor , depărtându-ne vom folosi cuvântul nach , ținând cont de principiul utilizării numerelor cât mai mici (până în 20).

Diferența o face în limba germană tratamentul jumătății de oră care, pentru germani, are aceeași pondere ca și ora fixă.

Astăzi se împlinesc 139 de ani de la nașterea lui Albert Einstein în orașul Ulm, în Germania, și mai bine de un secol de la publicarea Teoriei Relativității în limba germană, limba maternă a lui Einstein. În ciuda exilului său voluntar în S.U.A., afiliația culturală germană a lui Einstein trebuie evidențiată, el fiind la fel de cunoscut pentru părul său genial ca și pentru puternicul și incorigibilul accent german.
Contribuția științifică epocală a lui Einstein invită la a discuta o altfel de teorie a relativității, și anume Relativitatea Lingvistică. Subiect de dispută între specialiști situați pe poziții antagonice, ipoteza relativității lingvistice avansează ideea că limbajul determină în varii măsuri gândirea, mai precis, că unele gânduri nu ne pot trece prin minte decât într-o limbă anume, pe când ele ne rămân inaccesibile sau aproape inaccesibile în limitele simbolurilor altei limbi. Filosoful german Wilhelm von Humboldt, patronul universității cu același nume din Berlin și unul din promotorii ideii de relativitate lingvistică, afirma:

Diversitatea limbilor nu este o diversitate a semnelor și sunetelor, ci o diversitate a concepțiilor despre lume.

Indiferent dacă studiile vor confirma sau infirma teoria relativității lingvistice, în mod cert limbile omenirii reprezintă în esență tot atâtea modele ale realității. La o analiză atentă, limba dezvăluie principalele supoziții și adevăruri empirice despre lume, acumulate de-a lungul sutelor de generații de vorbitorii ei și validate de succesul lor pragmatic.

Limba germană este eminamente o limbă care acordă o grijă deosebită cinematicii, gramatica limbii germane putând fi cu ușurință descrisă în limbajul fizicii. Distingem strict între origine, poziție și orientare prin specificitatea întrebărilor care investighează aceste detalii: Woher? (rom. De unde?), Wo? (Unde?) și Wohin? (Încotro?). Latent în structura ei fundamentală, limba germană codifică noțiunile de inerție și mișcare orientată – vectorială.

Am identificat patru vectori principali ai limbii germane, cărora le-am dat nume evocatoare pentru modul lor de manifestare:

1. Angriffsvektor – Vectorul ofensiv
2. Verlagerungsvektor – Vectorul relocator
3. Ruhevektor – Vectorul nul
4. Fließband- oder Besenstielvektor – Vectorul conveior sau coadă de mătură

1. Vectorul ofensiv (Angriffsvektor) N → A

Este vectorul fundamental al gramaticii. Originea sa este codificată de cazul Nominativ iar vârful său este invariabil codificat de cazul Acuzativ. Dă sensul acțiunii în propoziție, de la subiect asupra unui complement direct, adică o ființă, un obiect, lucru sau loc asupra cărora subiectul acționează nemijlocit.
În legătură intimă cu acest vector stau cele două participii, participiul prezent (gerunziu) – volatil, și participiul perfect – fix. Cele două participii intră în compoziția perfectului compus, a diatezei pasive și a altor structuri specifice limbii germane.

Verbele caracterizate de un vector N → A cu complement direct formează fără excepție perfectul compus cu haben.

Astfel, partea activă (subiectul) se corelează cu gerunziul, partea pasivă (complementul direct) cu participiul trecut.

Exemplu:

Cu alte cuvinte, filmul captivează, este deci capitvant. Noi suntem captivați.

Diateza pasivă:

Der Mann trinkt Bier.
Das Bier ist (noch nicht) getrunken, das Bier wird noch getrunken.

Bărbatul bea bere.
Berea încă nu este pe deplin băută (diateza pasivă de stare), câtă vreme bărbatul bea. Berea devine băută. (diateza pasivă de proces)

Der Mann ist trinkend, er ist ein trinkender Mann. (Bărbat bând bere).
Partea activă este bărbatul bând, berea este partea pasivă, băută.

2. Vectorul relocator (Verlagerungsvektor), D → A

Ca și vectorul ofensiv (Angriffsvektor), vectorul relocator este în legătură cu un set restrâns de acțiuni ale subiectului asupra altor ființe, obiecte sau lucruri, pe care le mută dintr-un loc în altul. Vectorul relocator se construiește între locul de origine (codificat prin Dativ, exprimat sau omis) și destinație (codificată prin Acuzativ), specificând relațiile spațiale cu ajutorul unor prepoziții, la rândul lor de patru tipuri:

1. Strict origine (Woher?) – aus (rom. din), ab (rom. începând de la), seit (rom. de temp.), von (rom. de la). Sunt prepoziții care specifică origini prin excelență și cer fără echivoc Dativul.
2. Strict locație (Wo?) – bei. Prepoziția bei (rom. la) exprimă doar prezența în orbita spațială sau temporală a unei ființe, lucru sau activități. Ideea de orbită induce utilizarea acestei prepoziții circumstanțial. Exemple:
   Bei Regen nehme ich einen Schirm mit. – Pe ploaie iau o umbrelă cu mine.
   Er joggt und hört dabei Musik. – El ascultă muzică (acțiune secundară) în timp ce aleargă (acțiune principală)
3. Locație-destinație (Wo? Wohin?) – an, neben, zwischen, in, unter, auf, über, hinter, vor.
   Sunt prepoziții bicazuale, cer Dativul, dacă exprimă locații fixe, sau Acuzativul, dacă exprimă destinații. Exemple:
   Der Mann legt den Teppich auf den Boden. Der Teppich liegt auf dem Boden.
   Der Mann stellt den Tisch aud den Teppich. Der Tisch steht auf dem Teppich.
   Der Mann hängt eine Lampe über den Tisch. Die Lampe hängt über dem Tisch.
   Die Frau setzt sich an den Tisch. Die Frau sitzt am Tisch.
4. Destinație-orientare-tranzit – bis, für, gegen, durch, ohne, um
   Prepoziții care cer fără echivoc acuzativul, reprezentând vârfuri de vectori (für, gegen, durch) sau, în cazul lui um, mișcarea circulară.

Prepozițiile cu Dativul, zu și nach, necesită un tratament aparte, într-o postare viitoare.

3. Vectorul nul (Ruhevektor) |N → A| = 0

Uneori nu există o acțiune netă a subiectului orientată spre exterior. Subiectul este ocupat cu acțiuni fără efecte asupra altor ființe, obiecte, lucruri etc. a dormi, a veghea, a aștepta ș.a. sunt asimilate mai degrabă unor stări. Percepțiile pot diferi și chiar diferă între limba germană și limba română. Spre exemplu, ceea ce este perfect corect în limba română,

Studentul așteaptă autobusul.

este nepermis în limba germană. Un verb caracterizat de vectorul nul (intranzitiv, deci) trebuie să se servească de prepoziții sau de prefixe tranzitivizante pentru a putea produce efecte:

Der Student wartet auf den Bus.
Der Student er|wartet den Bus. (deși prefixul modifică semantic noțiunea de așteptare)

Verbele caracterizate de un vector nul formează perfectul compus cu haben.

4. Vectorul conveior N →

Un vectorul al acțiunii poate să nu fie nul și totuși să nu vizeze nicio altă ființă sau lucru, ci transpune subiectul dintr-o stare în alta, dintr-o situație în alta sau dintr-un loc în altul. Subiectul este perceput ca participant pasiv la acțiune, nicidecum ca gestionar.

Verbele caracterizate de un vector N → se formează perfectul compus cu verbul auxiliar sein.

Să contemplăm în paralel următoarele situații.

La finalul acestora vom putea face următoarele constatări:

Notăm absența unui agent aparent care să provoace căderea mărului, spre deosebire de cazul bărbatului care aduce berea în starea de a fi băută (consumată). Mărul însuși cade, iar căderea este un fenomen. Mărul e protagonist fără a-și provoca în vreun fel căderea. Observăm deci că acest tip de acțiune, unde lipsește un agent cauzator, formează perfectul cu sein, suprapunându-se cu pasivul de stare, exprimat în cazul berii (Berea este băută. Bărbatul a băut-o. – Mărul este căzut. Nimic și nimeni nu a căzut mărul, adică nu l-a făcut să cadă).

Relativitatea mișcării în limba germană

Mișcarea în limba germană poate fi locală, neorientată, codificată prin cazul Dativ, sau orientată, vârful vectorului de deplasare fiind codificat prin acuzativ.

Exemplu:

Der Mann geht auf der Straße. – Bărbatul merge pe stradă.

Der Mann geht auf →die Straße. – Bărbatul iese în stradă.