Lună: iunie 2018

O importantă provocare a limbii germane chiar și pentru vorbitorii avansați este construirea propozițiilor și frazelor. Am acceptat de complezență ideea că “în limba germană verbul stă la final”, dar mintea și gura refuză de multe ori să se conformeze acestei reguli ciudate și neînțelese. Dacă te numeri printre cei neconvinși, acest prim articol, dintr-o serie dedicată motivului pentru care lucrurile stau așa, este pentru tine și întru gloria limbii germane.

Propoziția este o scenă minusculă într-o arenă cosmică vastă.

Parafrazând celebrul citat al omului de știință Carl Sagan cu privire la Pământ, văzut de la 6 miliarde de kilometri ca un pixel luminos suspendat într-o rază de lumină, voi evidenția câteva dintre caracteristicile construcției pe care o numim propoziție.

Orice propoziție recompune o scenă cu corespondent în realitate, aidoma unei scene de teatru. Scena este organizată în jurul unei acțiuni în care sunt implicați un protagonist și un antagonist într-un cadru de circumstanțe (spectator, spațiu, timp etc.)

Scena propoziției și cele trei roluri. Subiectul „trage” cu verbe-proiectil asupra țintelor sale.

Pentru a avea o propoziție este obligatoriu să avem o acțiune (verbul predicativ – P) și în mod necesar un protagonist sau performer (subiectul – S) care să manifeste această acțiune. Legătura celor doi (S+P) este sacrosanctă, un adevărat mariaj indestructibil. În limba germană, subiectul este întotdeauna exprimat, în mod normal pe poziția întâi, în prim-plan.

De multe ori însă, acțiunea subiectului produce efecte în lumea exterioară asupra unui antagonist (complement direct) sau în legătură cu o circumstanță exterioară, astfel că avem următoarea schemă fundamentală pe care putem construi propoziții valide:

E – ger. Ergänzung reprezintă complementul. Complementul (E) și subiectul (S) stau în mod normal de o parte și de cealaltă a predicatului (P), a acțiunii, fiind admisibilă și următoarea schemă, în interiorului cuplului S+P având loc o inversiune care conservă poziția a doua pentru verbul predicativ.

Notă: Aceasta ordine este mai neobișnuită. Pentru a evita confuzia potrivit căreia înghețata este cea care mănâncă, limba română dedublează cuvântul înghețată cu pronumele personal corespunzător, indicând astfel sensul acțiunii dinspre copil asupra înghețatei. În limba germană nu avem un semn exterior, altul decât modularea ritmului propoziției și bunul simț. De obicei, în limba germană prim planul propoziției este ocupat de alt complement decât cel direct.

Poziția întâi este așadar poziția prim planului. Verbul predicativ poate ocupa această poziție numai în propoziția interogativă la care se răspunde cu da sau nu, însăși acțiunea fiind cea pusă sub semnul întrebării:

Altfel, poziția întâi în propoziția interogativă este rezervată cuvintelor interogative cu W, corespondente ale wh-words ale limbii engleze.

Acestea sunt schemele de construcție a propozițiilor în limba germană. La acest nivel bazic (protagonist-acțiune-antagonist) am putut remarca o corespondență perfectă cu limba română, atât la propoziția afirmativă cât și la cea interogativă. Însă lucrurile urmează să se nuanțeze și să contrasteze puternic începând cu episodul următor, pe care îl vom putea înțelege abia dacă vom ține cont de câteva principii care se ascund în spatele schemelor elaborate mai sus:

I. Principiul unicei reprezentări
Orice propoziție narează o singură acțiune cu un singur protagonist, iar dacă există, un singur antagonist.

II. Regula poziției întâi – prim planul
Prima poziție este prim planul scenei pe care o recreează propoziția. Este ocupată de orice element pe care dorim să-l evidențiem în comunicare.

III. Regula poziției a doua
A doua poziție, între protagonist (S) și antagonist (E), despărțindu-i, este rezervată acțiunii (deci verbului predicativ).

Unul dintre primele momente care-i lasă descumpăniți pe mulți studenți începători este chiar modul în care spunem ora în limba germană. Auzul unui „fünf vor halb sechs„, adică „cinci douăzecișicini„, dacă nu îi convinge definitiv de ciudățenia germanilor, cel puțin îi face să-i suspecteze puternic de gândire alambicată, nepământeană. „Adică nemții chiar spun cinci jumate fără cinci  ??” Răspunsul este undeva între da și nu. Evident că și nemții, ca toți oamenii, au intenționat să-și facă viața mai ușoară și nicidecum mai grea prin felul în care spun ora. Însă, pentru a putea aprecia această ușurință, ca vorbitori de limba română trebuie mai întâi să înțelegem pas cu pas câteva aspecte.

La germani, jumătatea orei are aceeași greutate ca și ora întreagă.

Jumătatea orei

Linia mediană a ceasului între ora 12 și ora 6 definește jumătatea orei. Cuvântul german pentru jumătate este die Hälfte, iar ceea ce este important de observat este că germanii nu folosesc acest cuvânt pentru a spune timpul, ci halb (vezi half  în limba engleză). halb nu este un substantiv, ci un adverb pe care îl putem traduce aproximativ pe jumătate.

Să ne închipuim acum că avem un set de 12 păhărele numerotate de la 1 la 12 în care turnăm ceva bun din jumătate în jumătate de oră, astfel încât la fiecare oră fixă umplem păhărelul inscripționat cu ora corespunzătoare. Dacă am umplut deja, spre exemplu, păhărelele numerotate cu 10, 11 și 12, la ora 12:30 vom umple până la jumătate păhărelul inscripționat cu numărul 1, ca în figură:

Neamțul se va uita la paharul cu numărul 1, îl va vedea pe jumătate umplut și va spune halb eins, un fel de jumate-unu.

De la 1 la 12 din jumătate în jumătate de oră

La germani, jumătatea orei are aceeași greutate ca și ora întreagă, iar jumătatea orei este un reper la fel de fix ca și ora întreagă. Orele se succed astfel: ora 10, jumate-11, ora 11, jumate-12, ora 12, jumate-1 etc.

Apropiindu-ne de aceste puncte de reper folosim cuvântul vor (ante, înainte de), depărtându-ne folosim cuvântul nach (post, după), pentru a indica la ce distanță suntem de ele, apropiindu-ne și apoi depărtându-ne, după modelul:

[minute] vor [ora_următoare] [minute] nach [ora_curentă]
sau
[minute] vor/nach [jumătate_din_ora_următoare]

Sferturile vor și nach

Orele 9 și 3 împart împreună cu orele 12 și 6 cadranul ceasului în patru părți egale. O astfel de parte o numim în limba română sfert, o corupere a cuvântului slav cetvrutu, la rândul său bazat pe cetire, înrudit cu latinescul quattuor, din care patru în limba română. Și în limba germană sfertul se bazează pe cuvântul patru – vier → das Viertel. Doar două din cele patru sferturi sunt de interes, cele prin raportare la ora întreagă, punctul orei 12. Avem astfel conform celor de mai sus următoarele două situații:

Vor, nach și numere mici

Principalele caracteristici ale orei spuse colocvial sunt ușurința. rapiditatea și utilizarea unor numere cât mai mici pentru a indica minutele. Aceasta înseamnă că nu vom depăși cifra 20. Practica ne arată că vor (ante) și nach (post) se distribuie astfel pe cadranul ceasului în vorbire:

De jur împrejurul ceasului cu prepoziția um

Pentru a indica ora în legătură cu un eveniment, ne folosim de prepoziția um care denotă mișcarea circulară – am traduce-o în limba română în jur de, în jurul. Asocierea formei rotunde, a ocolului, în legătură cu ora se întâlnește și în alte culturi. Astfel, putem considera următorul model de dialog:

A: Wann beginnt der Film?
B: Um Viertel vor acht. (19:45)

Pentru a întreba ora, avem două posibilități distincte:

1. Wie viel Uhr ist es ?, Cât este ceasul ?
2. Wie spät ist es ?, mot-a-mot How late is it ?

Astfel, pentru a afla ora de desfășurare a unui eveniment, putem de asemenea utiliza și întrebarea

Um wie viel Uhr beginnt der Film?

În cazuri de urgență putem apela oricând la ora oficială

Altfel cunoscută ca military time, ora în acest format se bazează pe 24 de intervale de câte 60 de minute. Notația textuală a acestui mod de a reda ora exactă în limba germană este spre exemplu:

15:23 Uhr
[ore]:[minute] [cuvântul rezervat „Uhr”, un fel de o’clock]

Notația se traduce în vorbire astfel:

fünfzehn Uhr dreiundzwanzig

A se observa că unitatea de măsură – Uhr – este notată după cifre dar citită după oră, aidoma modului de notare și citire a prețurilor în limba germană:

9⁹⁹ €
neun Euro neunundneunzig

față de:

0⁹⁹ €
neunundneunzig Cent

Germanilor le place să știe pe ce contează, adică nu se complică în vorbire cu virgule sau cu cifra 0. Intercalarea unității de măsură între măsura întreagă (Euro, Uhr) și subdiviziuni marchează suficient poziția virgulei. Cifra 0 nu este luată în considerare și nu este rostită niciodată:

10⁰⁵ €
zehn Euro fünf
( a nu se confunda deci cu zece virgulă cinci euro )

10:05 Uhr
zehn Uhr fünf

Acest tip de pragmatism german se traduce bineînțeles și în modul colocvial de redare a orei pe ceas.

În rezumat, pentru a spune cu succes ora în stil colocvial ținem cont de următoarele câteva principii:

1. Doar numere naturale, cât mai mici posibil
2. În general o abordare aproximativă, folosindu-ne de repere vizuale evidente pe cadranul ceasului. Aceste puncte de reper sunt două principale – ora întreagă (ora 12) și jumătatea (ora 6) – și două secundare – sfertul-fără (ora 9) și sfertul-și (ora 3)
3. În preajma reperelor principale (12 și 6), apropiindu-ne de ele vom folosi cuvântul vor , depărtându-ne vom folosi cuvântul nach , ținând cont de principiul utilizării numerelor cât mai mici (până în 20).

Diferența o face în limba germană tratamentul jumătății de oră care, pentru germani, are aceeași pondere ca și ora fixă.